În sat, nimeni nu trece pe lângă cineva fără să spună „bună ziua”. Cum altfel? Ăsta e unul dintre învățurile de căpătâi care fundamentează cei șapte ani de-acasă. Doar Tinica mai umblă câteodată așaa, absentă, ca și cum ar umbla în somn. Mai trece uneori pe drum privindu-te-n ochi și alunecând pe lângă tine de parcă nu te-ar fi văzut. Lumea o știe și nu-i poartă pică, asta-i Tinica, altfel decât ăilalți, da-i fată bună și o frizeriță a-ntâia.
Tinica are o problemă cu convențiile. A avut de când era de-o șchioapă. Tac-su’ nădușea să-i bage-n cap normativul țărănesc al bunei cuviințe („săru-mâna„ la ai noștri și „bună ziua” la străini, ceara mă-tii de căpoasă!) iar ea protesta mârâit pe un argument de bun simț. Știe sigur că Franzelică, puradelu’ de la a doua casă după colț, n-are nici o constrângere pe chestii d-astea din partea mă-sii, a lu tac-su’ ori a vinețiilor mai învechiți de vreme. Lui nu-i freca nimeni ridichea să se spele, să învețe lecții ori să aibă grijă cum se poartă. Și, lua-l-ar gaia, nu părea deloc abătut pe chestiile-astea. Și de-aia nu suporta Tinica nimic din cele de-afară care ar pune vreo presiune pe ce simțea ea în sinea ei. Adică, cum să zic io, nu-i plac nici de leac chestiile alea care se fac și se zic pentru că așa trebuie, așa-i frumos ori așa face toată lumea. Acuma, cu toții știm că frații noștri latini din Hexagon s-au trezit să inventeze ei coduri care mai de care mai moțate. Ba Codul lui Napoleon, ba codul bunelor maniere. Vezi Doamne, au decretat ei că cutare (lasă, nu vă ofuscați, mai fac și alții cacofonii, io n-am voie?!) sau cutare lucru trebe făcut numa’ într-un anume mod „parce qu’ill faut”. Lu’ Tinica i s-a cam pus pe franțuji de când îi scuipă p-ai noștri peste tot pe unde-apucă, în special pe săracii de țigani care n-au nici o vină că se poartă chiar și în țara lu’ Baudelaire cum le e scris în ADN. Și d-aia o cam doare-n partea ei cea mai mare și mai moale de tot ce-i franțuzesc, inclusiv de coduri. Așa încât, pe chestia asta ori poate pen’că așa se aranjează prioritățile ei mentale pe moment, poți să te-aștepți oricând din partea ei la un derapaj flagrant din convențional. E drept că multă lume din sat zice, cam cu juma’ de gură și numa’ în discuții restrânse, cu pretinii cei mai d-aproape, că Tinica ori e cam dusă ori nițel nesimțită. Sunt oarece suspiciuni că unele din bârfele astea transpiră dincolo de cercul ăla de pretini și, pe canale numa’ de ea știute, ajung și la urechile Tinicăi. Altfel nu se explică unele tunsori ratate rău (da rău, rău) și obstinația cu care ăia care le-au suferit (și care se știu cu musca pe căciulă) ocolesc „salonul” Tinicăi și se tund în satul vecin.
Să vă zic două d-ale Tinicăi.
Marți îl tundea pe Sile al lu’ Gușatu’. Și țăcăne ea ce țăcăne din foarfeca aia, mai schimbă ei păreri pe diverse teme comunale, mai ales ea (că doar câți frizeri tăcuți ați văzut voi?!) și tocma’ terminase partea stângă când și-a amintit că mai are o treabă. „Stai oleacă, Sile, că am ciorba pă foc!” Și pleacă femeia în treaba ei, lăsându-l pe bietul Sile cu cearșaful la gât, privind lung în oglindă. Noroc că n-a stat mult, vreo 10 minute. Alte dăți, zic unii, vine după câte-o juma’ de oră.
Alta: sâmbătă dimineața Norica lu Jidanu (nu-i evreu, da’ așa-l știe lumea că-i merge capu’ la afaceri) se făcea frumos la păr că mergea la bairam, la ziua soacră-sii. Ei și, după ce termină Tinica ce-are de terminat la păru’ femeii, o mătură cu măturica, se uită-n oglindă să-i vază bretonu’ proapsăt tuns, se uită-n ceafa Noricăi și, dând din cap așaa, cam ca o juma’ de scuză, zice: „hm, n-am prea avut chef azi, n-a ieșit cine știe ce”.
Aferim, Tinico nene!
Ștefan,
10.03.2012
Salut , Bubule !
RăspundețiȘtergereTinica asta a ta nu e chiar dusa cu pluta cum banuiam la inceputul povestii . Adicatelea daca nu binevoieste sa raspunda la salutul cuviincios al consatenilor , mai este si razbunatoare ...ca romanu' impartial daca unii ii scot vorbe pe la colturile rotunjite de atata barfa comunala . Pai ...parca as recunoaste filmul asta al tau . Si se potriveste de minune cu viata noastra de toate zilele! Tinica bantuie peste tot , chiar si in lumea virtuala a blogerilor .
Salut, Răducule!
RăspundețiȘtergereTinica nu-i răzbunătoare, parol! E doar reflexivă. Reacționează proporțional cu stimulul inițial. E cam ca a enșpea consecință a legii lui Ohm: ești om cu mine, sunt om cu tine. Drept e că e mai ieșită de pe trasa comună de comportament social. La ea, raftul pe care sunt aranjate etichetele sunt plasate în altă ordine.
Mestesugul asta-i, oricum, pe cale de disparitie la tara, cu asa "mesteri" viitorul suna bine...:)
RăspundețiȘtergereEu mi-aduc aminte, din vremuri de demult, ca frizeria la tara era si-un pic de fierarie a lui Iocan, oamenii veneau, nu se sfiau, nici snobi nu erau, sa se duca la oras pentru asa o trebsoara simpluta... si cum frizerul era numa' unul - mama-mama ce discutii se-aprindeau! Se mai scapa si cate-un banc politic (mai cu perdea), mai o critica la primar, la sefu' de post... pana dom' frizer tragea oblonul - "mai poftiti si maine, ca nu mai pot, om sunt si eu!..."
O, daa, mi-aduc aminte!
RăspundețiȘtergereCând se apropia școala, după ce hălăduiam vara pe maidan, la gârlă ori prin pădurea de la marginea satului, musai era să mergem la nea Tănase, frizerul, să ne scoată la aer scăfârliile. Prăvălia era plină de mușterii dar și de abonați la bârfe de tot felul. Mă-ntrebam mereu dacă nu m-ar fi tuns mai bine tata acasă, nea Tănase dădea din gură mai abitir decât din foarfecă. Și, ori de câte ori trebuia să dea greutate unei ziceri, nea Tănase lua pauză lungi de la țăcănit din foarfeci, ridica tonul și gesticula. Dura prea mult un tuns la el și eu, țânc fiind, simțeam că nu sunt în lumea celor de-acolo.
Ai dreptate, Dan.
Dar nu numai „instituțiile” consacrate ale satului se topesc în vremurile astea. Satele înseși sărăcesc în locuitori.