BULINA ROȘIE -Tata și Deveselu

Afară plouă, îmi propusesem să mă umflu de somn.  Numai că...

E o promisiune pe care mi-o fac, regulat, în zilele alea din săptămână care te epuizează, știi tu, momentele când îți propui să dormi ca ursu’ tot weekendu’. Rareori reușești, nu-i așa?  Intervin limitele de bun simț (cât poți dormi, la urma urmei?!) precum și gândurile din „depozitul personal” care te tot înțeapă și se cer afară. Nu te liniștești decât discutând cu cineva ori, vezi bine, punându-le pe hârtie. De-adevăratelea ori de-asta virtuală.

Azi am revăzut căteva mici filmulețe de familie.

Duminică ploioasă. Exact genul de vreme potrivită pentru a-ți umple, precum cămila, sacul cu odihne.

Trec  peste melancoliile personale gen „pușca și cureaua lată”. Copiii cresc, noi la fel (acumulăm ani pe buletin, adică...), părinții pleacă. Vremea trece.

I-am revăzut pe toți ai noștri. Petreceri de familie, mici sau mai importante. Aniversări, nunți, botezuri. Sigur, orice filmuleț de acest gen poartă amprenta celui care-l „produce”. Știți cum „devine cazul”: e unul în familie care-i tehnicianul, operatorul care filmează și, în consecință, toate personajele evenimentului trăiesc, pe film, doar prin prisma importanței pe care el le-o dă. Neexistând scenariu... Nici nu sunt personaje de film, la drept vorbind, Suntem noi, cei care trăim în viața reală. Copiii, în primul rând. Pe urmă noi și, pe lângă noi, zâmbind stânjeniți și alungând operatorul „ ce faci?! nu mă filma!”, părinții și bunicii noștri.

Tata nu e prea prezent.

Am privit puținele momente din filmulețe în care apare. Cu vreo două, trei excepții, stă  liniștit, zâmbind fericit lângă mama. Nu spune multe vorbe. Nici în viața de dincolo de film un era prea vorbăreț. El făcea.

Se trezea dis-de-dimineață făcând ceea ce un bărbat trebuia să facă într-o gospodărie. Apoi venea nenea Varga să-l ia la serviciu. Revenea acasă după ora 6-7 seara. Asta însemna că, în zilele de vară, îi rămâneau câteva ore bune să schimbe pompa de la puț, să repare ce trebuia reparat, să taie via din boltă ori să o ajute pe mama în grădină. Toate, pe vremea aia, înfloreau și arătau ca-n reclame. Vecinii de pe stradă își întindeau capul peste gard ca să admire curtea noastră.

O viață plină de efort continuu. N-a așteptat niciodată să i se dea ceva. Nici nu s-ar fi gândit vreodată că ar fi putut avea alt beneficiu decât cel al muncii sale de zi cu zi.

La Deveselu vin americanii.

E veselie în comună. Primarul și-a îmbrăcat straiele cele bune, a intrat la președinte și a ieșit vesel ca un cintezoi.

Presa a fost cu ochii pe eveniment.

În comună, locuitorii veseli învață să spună „bună ziua” în americană: „hello!”, „ madam e mesio, bono venito, ăsta...”

Certainly, americanii vin să le dea. Cei peste 20 de ani de „democrație” nu i-au dezvățat de păcătosul reflex al expectativei. Nu poți șterge din conștiința oamenilor născuți și crescuți „în vechiul regim” lipsa cronică de chef de muncă, temeinic fundamentată de comuniști.

 „Voi vă faceți că plătiți, noi ne facem că muncim!”  

„Ne mai dați ceva sau rămânem cu ce-am furat?”

Spre lauda lor, cei mai mulți dintre locuitorii cei veseli așteaptă ca americanii „să le dea” un loc de muncă. Ăștia care ne conduc destinele de peste 20 de ani dau și ei, e drept. Câte-o pungă roșie, portocalie ori mai știu eu ce culoare, din patru în patru ani, cu un kil de ulei, unul de zahăr și un tricou ori o pereche de papuci. Cam echivalentul pensiei de CAP-iști pe o lună. Deveseleanul, ca tot locuitorul satului românesc, primește punga cu amândouă mâinile.  
Fac un exercițiu de imaginație cu locuitori ai satului românesc care-i fugăresc, indignați de afront, pe cei care încearcă să le cumpere conștiința.

Poate la americanii ăștia o fi altfel, își zic. La o adică, o slujbă pe la bucătărie, la curățat cartofi, ori la spălat de chiloți și epoleți înstelați, răsplătită cu vreo 600 de euro pe lună ar fi raiul cel visat!

Cei mai veseli sunt ăia care au un teren de vânzare. Desigur, ar fi putut să-l muncească, dar nu merită. Primarul ne spune că știe el o persoană care are vreo 46 de hectare, numa’ bune de  americănizat.

Veselie mare în Deveselu!

ȘTIU că tata n-ar fi împărtășit veselia lor. Vara, mă gândesc eu, nu și-ar fi bătut capul cu considerații despre americani ori cine mai știe ce milostivi care vin pe la noi să ne dea. Avea prea multe de făcut. Poate  iarna, atunci când finii lui veneau pe la noi, să joace un șah, mâncând cele mai bune gogoși din lume, ronțăind nuci din pod și bând cel mai bun vin roșu, să mai schimbe o vorbă-două despre un asemenea subiect. „O prostie!”, ar fi spus. „Cum să-ți vinzi pământul?”

Pe mine mă bântuie o amintire cu niște locuitori ai Greciei ieșiți în stradă, protestând împotriva bazelor militare americănești de pe pământul lor.

Și mă tot încearcă frisonul  Teo Peter.

Mi-e dor de tata.

Ștefan,

08.05.2011