sâmbătă, 17 mai 2025

Bună seara, domnule Dan,

 

Preambul din 16.11.2014

Bună seara, domnule Iohannis!

Eu sunt Ștefan din București. Alegător conștiincios. Cel care tot sădește speranțe în buletinul de vot atunci când oameni ca dumneavoastră sau ca domnul Ponta par să aibă mare nevoie de suportul meu. Știți despre ce vorbesc, momentele alea din viața noastră, cei mulți, neștiuți și cuminți, în care vă străduiți să ne convingeți că suntem, de fapt, tare importanți. Noi decidem viitorul, noi suntem, în ultimă instanță, responsabili, prin votul nostru, de toate cele care ne așteaptă dincolo de orizontul închiderii urnelor.

Frate, mai e nițel și se adună 11 ani!

 Mi-a fost greu să uit bagajul de speranțe puse în votul din Noiembrie 2014. Doamne, ce repede trec anii!

Mâine fi-voi iară important. Votez.

Alte împrejurări sunt prin afară, ’năuntru o distribuție tulbure a grupurilor din fundal. Altminteri tabloul din prim plan e mereu același la evenimentele de gală, cum e cel de mâine.

Sunt mereu doi prim-balerini angajați în dansul ăla din jocul cu un singur scaun. Știți voi, când stă muzica ăl mai sprinten (ori mai aproape) își instalează șezutul pe scaun. În principiu, pentru cel puțin 5 ani. Dacă nu se petrece vreun seism politic neplăcut.

Evident, față de acum 10 ani personajele din față sunt altele, altminteri lumina cade la fel. Sigur, felul în care vezi tabloul nu e chiar același pentru toată lumea, ce e personajul din lumină pentru unii e dracul cel întunecat pentru alții. Posibil să poată fi făcută o analogie cu teoria paharului umplut pe jumătate.

Nicușor Dan vs. George Simion. Pe fundal un plan confuz cu tabererele susținătorilor, unii mai la vedere alții undeva în ceață, abia zăriți.

În lumea largă factori de influență. Bate vânt rece de război dinspre est, dincolo de gard. Lupul cel rău nici nu se mai obosește să-și schimbe blana, rămâne ce-a fost mereu, un agresor fără scrupule. Istoria consemnează că singurul principiu al Rusiei în relația cu cu ceilalți este „Ce-i al meu e-al meu, ce-i al tău e al tău doar dacă nu decid eu că-i tot al meu!”

Până la urmă nici nu e o surpriză. Nici principiul balaurului din stepă nici războiul cu Ucraina. Surpriză este că lumea s-a trezit brusc într-un scenariu în care albul e departe de a fi alb, judecând după canoanele împănântenite. Până mai ieri, lumea albă avea certitudinea că Sfântul Sam Gheorghe va ucide negreșit balaurul cel negru și neplăcut biblic. Ei bine, nu numai că Sfântul Sam nu-l ucide ba chiar i-a oferit fiarei ofrande. Mielul Ucraina pentru început și, de n-o fi de ajuns, tare mă tem c-o să urmeze oarece gustări. Cică balaurul are coada lungă și musai are nevoie de spațiu confortabil împărțind lumea după principiul enunțat mai sus. Principiu pe care Sfântul Sam e gata să-l agreeze dacă se satură din noile taxe vamale, Canada, Golful Mex... scuze! Canalul Panama și, deocamdată, Groenlanda. Nu închidem lista că lumea-i largă. Numai că lucrurile s-ar cam putea complica,  resursele sunt numărate și China nu-i chiar oarecine, musai să stea și ’mneai la masă.

La noi?

N-a fost grozav nicicând. Cei de la butoane ne-au vândut mărgele și bombonele doar cât să nu băgăm de seamă cum se adapă ei și-ai lor pe săturate din bugetul de stat. Evident, când nu mai pot fura își pun palma-n ... și-și văd de drum, să plătească fraierii.

În fine, să nu pierdem esențialul, mâine sunt iarăși important.

M-am așezat paralel cu poziția importantă de acum 10 ani și, drept să spun, m-am simțit inconfortabil.

Nu pentru că nu mi-am limpezit de la primul tur, de acum două săptămâni, opțiunea de vot. Îmi place să cred că primarul meu s-a calificat în finală taman pentru că, laolaltă cu alții,  i-am dat și eu votul. Clar că o să-l dau din nou.

Doar că nu mă mai îmbăt aiurea cu așteptări de fată mare.

Acum mai bine de 10 ani scriam cele de mai jos.

Acum nu am nici măcar așteptările de atunci. Nu pentru că domnul Nicușor m-ar dezamăgi prin el însuși, chiar îl creditez cu mai multe bune intenții decât pe fostul...

Însă mă bântuie un fior de speranțe în vânt, așa cum au fost de obicei până acum. La drept vorbind, nici nu vreau cine știe ce performanțe pentru că știu bine pe ce scaun se așază și ce alonjă are din poziția aia. Aș vrea numai ca modul în care ne reprezintă pe noi, cei care chiar l-am instalat acolo (Doamne-ajută!) să-mi dea încredere să merg și data viitoare la vot.

Altminteri...

Ah! Să nu vă las confuzi! Oponentul domnului Nicușor Dan nu e absolut deloc o opțiune! N-am zis o vorbă despre individ pentru că, în ce mă privește, este o eroare a istoriei.

Jenantă pagină în care istoricii viitorului ar face bine să-l pomenească printr-o notiță de subsol marcat cu o steluță.

 

La vremea aia îi scriam domnului Iohannis. Se-nțelege că, de fapt, îmi scriam mie doar ca să mă aflu-n treabă.

 

 Bună seara, domnule Iohannis!

 

Eu sunt Ștefan din București. Alegător conștiincios. Cel care tot sădește speranțe în buletinul de vot atunci când oameni ca dumneavoastră sau ca domnul Ponta par să aibă mare nevoie de suportul meu. Știți despre ce vorbesc, momentele alea din viața noastră, cei mulți, neștiuți și cuminți, în care vă străduiți să ne convingeți că suntem, de fapt, tare importanți. Noi decidem viitorul, noi suntem, în ultimă instanță, responsabili, prin votul nostru, de toate cele care ne așteaptă dincolo de orizontul închiderii urnelor.

Mă apasă, periodic, tristeți de alegător. Sufăr, cam după fiecare tur de scrutin, la intervale mai mici ori mai mari de timp, serioase traume post-electorale.  Îmi zic că, dacă chiar aveți dreptate, apăi fii și nepoții mei au tot dreptul să mă pună la zid și să-mi pună-n cârcă toate cele care ne umplu viața de zi cu zi: traiul din ce în ce mai greu, prețuri care ne cocoșează, școli care promovează proști cu diplome, sistem de sănătate din care s-au scurs către alte meleaguri mii-zeci de mii de doctori, uciderea lentă a cercetării, anihilarea dezvoltării prin reducerea tembelă a investițiilor, exodul  creierelor, neîncetatele furăciuni, confuzia care cuprinde încet-încet mințile românilor, cancerul clasei politice, parlamentul aleșilor = pavăza hoților, diluarea continuă a valorilor morale, minciuna ca instrument de guvernare, disprețul față de lege, supremația bunului plac și suprimarea bunului simț, validarea furtului și a minciunii prin comisii autorizate, calomnia și noaptea rațiunii, răutatea și invidia, dispariția spiritului civic, cultivarea individualismului feroce și al ascensiunii în detrimentul celui de-alături. Cine suntem, Doamne? Privesc în urmă și încerc să văd ce anume din trecutul nostru validează, potențează vria asta morală către fatalitate. Către fără întoarcere.

Unde-am greșit?! Mă tot întreb...

Politic vorbind, trec dintr-o confuzie în alta.   Tranzițiile electorale succesive dinspre anul 90 către zilele noastre au cultivat temenic în mintea mea sentimentul deznădejdii și al bolii fărde leac. Trăiesc coșmarul alegerii inutile. Unii rezolvă simplu, refuză să aleagă. Alții, precum mine, se agață de un fuior de fum, o speranță că, poate, de data asta răul cel mai mic se va dovedi a fi mai mult decât atât și că, din speranța sădită într-un peticel de vot, va răsări, Doamneajută, binele mult-așteptat.

Bună seara din nou, domnule Iohannis!

Sunteți, zilele acestea, sâmburele de speranță din buletinul meu de vot. Dumneavoastră, omul care păreți a fi.

Nu mă sfiesc să vă spun, nu cred în bunele intenții ale clasei politice din amărâta asta de țară. Vi se pare că e prea mult și prea înverșunat ce vă spun? Vi se pare că greșesc? Dacă da, mă-ntreb ce argumente viabile, de bun simț, ați putea găsi astfel încât să-mi spulberați convingerile clădite de atâtea și atâtea realități care mi-au suprimat speranțele. Cum veți reuși să-mi demonstrați că toți cei care se pretind oameni politici au abandonat, precum misionarii care răspândeau cuvântul Domnului în cele sălbăticii, somnul liniștit al omului fără griji  fiindcă-i chinuia vocația jertfei personale în a-și subordona interesele proprii în favoarea  semenilor lor. Mai citesc odată fraza anterioară și, chiar dacă sensul este profund pozitiv, mă umflă râsul confruntând enunțul cu realitatea faunei politice românești.

Să nu mi-o luați în nume de rău, nu cred nici în vectorul dumneavoastră politic, domnule Iohannis. Nu văd diferențe majore, decisiv contrastante între alianța care vă susține și cealaltă alianță. Mă chinuie, eligibil, ca și la alegerile anterioare, criteriul nesănătos definit prin mai degrabă ăsta decât celălalt. Într-un fel, este mecanismul aproape subliminal care atenuează dezamăgirile de după. Mizez, totuși, pe buna dumneavoastră credință. Vreau să cred că sunteți într-adevăr  atât de echilibrat în gând și acțiuni pe cât păreți a fi. Că veți fi suficient de rigid în a rămâne în interiorul unor principii sănătoase și destul de flexibil pentru a accepta că ați putea să nu aveți întotdeauna dreptate. Că veți fi mereu de partea legii, a celor care o apără și o aplică. Că veți fi de partea noastră, a celor mulți, neștiuți și cuminți, nu de partea noilor nomenclaturiști locali sau centrali, emanații ale unui sistem politic pervers. Că nu veți dori să schimbați legile care nu vă plac, cum ar fi legea aia cu traficul de influență „de pe timpul lui Stoica pe care am votat-o ca proștii. Că nu veți încerca să ne explicați, precum majoritatea politică de azi, că rolul unor  instituții ale statului (DNA cel mai vizibil) care astăzi încearcă să trateze cancerul este malefic și trebuiesc eliminate (risc un pariu, în acest sens: n-o să treacă anul și, dacă onorabilul domn Ponta se va cocoța în scaunul râvnit, se vor găsi oarece tratamente stomatologice de scos dinții fără anestezic). Că veți rămâne același om cu bun simț care păreți acum a fi. Vreau să cred că, dacă ați putut fi un bun gospodar la Sibiu, poate avem norocul să fiți la fel de bun și în fruntea țării. Știu, altul e scaunul și altele pârghiile. Alte premise, alte orizonturi. Dar încă mai cred că omul contează.

Mai risc o confesiune: cred că puteți fi mai mult decât mai degrabă.... Vreau să cred că veți reuși, în felul dumneavoastră calm și nespectaculos, să relevați celor care vă cred nepotrivit pentru o sarcină atât de grea, că nu confruntarea trebuie să definească activitatea unui președinte, nu calomnia, nu tupeul, nu impostura și minciuna, nu agresivitatea continuă, nu atacurile la familie, nu răul, în diversele lui forme, trebuie sa caracterizeze personalitatea liderului unui neam. Știu, se vede, aveți un handicap complet nepotrivit cu postura în care v-ați aflat în aceste zile: habar n-aveți să vă certați! Știți ce mă doare cel mai tare? Că acum, într-o vreme de nefericită cumpănă, ceea ce este pozitiv în firea dumneavoastră ar putea fi pârghia prin care răul profund de dincolo va prevala. Vai de neamul nostru!

Dar știți ce-aș vrea să cred înainte de toate?

Că, de-o da Domnul să fiți următorul președinte, veți găsi puterea să plătiți către cei mulți creditul cu care v-au îndatorat, mai degrabă decât către grupul politic pe care-l reprezentați acum. Greu? Cu siguranță. Imposibil? Rămâne să ne arătați că nu.

P.S.

Mă bătea un gând că, poate, ar merita să tratez cumva tema onorabilei etnii din care vă trageți, dat fiind repetatele încercări ale celor care vă combat de a vă găsi oarece bube-n cap. Apoi mi-am amintit că au tot circulat zvonuri că primul nostru președinte democratic ales ar avea, ca și dumneavoastră, rădăcini într-o altă etnie decât cea neaoș daco-romană.

Două comentarii scurte:

-       Cei îngrijorați pe chestia asta sunt exact cei care-l votau entuziaști pe dl Iliescu cu ceva vreme în urmă și nu păreau deranjați că...

-       S-a mai spus, poate fi un lucru comun deja, dar, dacă acum un secol și jumătate un neamț care, vezi bine, nu avea nici în clin nici în mânecă cu neamul românesc a putut clădi fundamentul statului modern român, oare n-am putea spera ca istoria să se repete?

Ștefan Mitan

16.11.2014

 

Azi e taman seara din preziua alegerii din 18 Mai 2025. Ce trece vremea...

sâmbătă, 20 iulie 2024

Personajul Ivanovici

 

Dacă voi vreți să-i spuneți „doamnă”, n-aveți decât. Dar devalorizați sensul conceptului. Și-i păcat! Strict vorbind,  „doamnă” definește un exemplar uman tip femelă inclusă în categoria celor care își găsesc, eventual oficial, perechea. Căsătorită, mai pe scurt.
În alt plan, acela care o definește cu adevărat, Doamna este acea femeie căreia trăsăturile morale și comportamentul decent îi aduc aprecieri pozitive și respect binemeritat.  
Ivanovici Diana este un exemplar uman, fiziologic vorbind, care viețuiește laolaltă cu alte exemplare umane  într-un mediu dat. Cum bine vedeți, raportându-ne  la cele două criterii de „domnie”, nici vorbă să se califice în sensul termenului.
 Bun, ca să fie clar.
 Paranteză: dreptul de a aplica judecăți de valoare unei persoane și de a le împărtăși public este firesc îngăduit atâta vreme cât persoana respectivă își asumă un rol public. Gata paranteza.
 Așadar, presupunând că m-ar întreba cineva dacă nu cumva exemplarul Ivanovici Diana nu mai e o persoană ci mai degrabă un personaj i-aș răspunde că „chiar așa, că bine zici!”. Îndrăznesc să spun că nici o scenă nu e mai propice acestui tip de evoluție (ori involuție, la o adică) decât cea politică iar raționamentul se poate aplica fără rezerve, într-o măsură mai mare ori mai mică, multor alte exemplare politice.
Însă toți ceilalți sunt hăt, departe în urmă. Ea performează la cu totul alt nivel.
Este greu să nu bagi de seamă potențialul malign al personajului. Ai zice că e chiar imposibil să nu vezi, să nu înțelegi nulitatea argumentelor susținute, tupeul cu care face afirmații vădit false ori virulența cu care siluiește un adevăr răsucindu-i forma. În plus, manifestările agresive sunt arma ei principală și nu dă doi bani pe veridicitatea celor afirmate. Este permanent împotriva curentului nu din convingere ci pentru că așa-i scenariul.
Nu are rost să vorbim despre bun simț, decență comportamentală. Mai departe, acceptând că omul politic, adică ceea ce se presupune că ar fi și ea, trăiește și lucrează doar în interesul masei largi de oameni pe care-o reprezintă, ai fi tentat să cauți un element, oricât de mic, al acestei preocupări. Greu să găsești vreo urmă cât de firavă a acestui rol în interpretarea ei.
 De fapt, personajul s-a cățărat pe câteva trăsături comune unui fragment de populație românească. Nu i-a fost greu să înțeleagă ce gândește un individ cu un nivel cultural submediocru, cu educație precară ori inexistentă de-a dreptul, cu apucături oarecum similare cu ale ei (agresivitate, manifestări la nivel de instinct), incapabil să accepte norme decente. Așa încât personajul redă impulsurile și comportamentul acestui grup de populație, performând pe altă scenă, la altă scară și, spre deosebire de  ei, având un scop: binele propriu. Nimic nou, în fond, scena politică e locul ideal, nu-i așa?
Hai să nu discutăm despre imaginea pe care o creează țării. Ivanovici Diana este un exemplar cu valențe ticăloase remarcabile. Semnificativ mai dezvoltate decât mare parte dintre membrii clasei noastre politice, croiți altminteri pe același calapod, care exploatează lipsa de discernământ a celor care votează. Crezul lor este „ar fi păcat să nu-i călărești dacă ei își pun singuri șaua”!
Putem vorbi despre reprezentativitate. Despre sentimentul marei mase a românilor, alții decât cei care au votat-o, despre greața cu care ne delimităm de personaj cu tot ce o definește. Subiectul a fost deja întors pe toate fețele, n-o să insist. Spun doar că da, pe mine nu mă reprezintă. Așa cum nu mă reprezintă majoritatea (scrisesem „cvasi-totalitatea” dar, deși sensul nu diferă prea mult, parcă „majoritatea” sună mai blând) acestei clase politice populată cu oportuniști, sinecuriști și cărora cu greu le pot găsi minime părți pozitive. În general indivizi pe care-i votez dintr-un sentiment de datorie civică, fără mari așteptări, de fiecare dată sperând că „ăștia” vor fi mai puțin ticăloși iar mie (nouă) o să-mi fie nițel mai puțin rău decât până atunci.

Ei și?! Ce dacă afirm că nu mă reprezintă?! Această delimitare e iluzorie. În fapt, suportăm consecințele firești ale relației dintre cel care călărește și cel călărit.

Hm!! Auzi, doamnă...

Ștefan,
20.07.2024

marți, 11 iunie 2024

9 Iunie 2024 - Alegătorul și aleșii

 

N-am votat alaltăieri.
S-au adunat împrejurări care nu mi-au dat de ales.
Aș fi votat dacă eram acasă, puteți să mă credeți. Numai că uneori prioritățile ies în față de la sine. Că tocmai de-aia sunt priorități. Așa încât am tot tras cu ochiul de pe unde am fost (sunt, încă), curios maxim cum a ieșit totul. Fiert că votul meu lipsă ar fi putut nenoroci Bucureștiul  pe de o parte și responsabil pentru că aș fi putut valida, prin absență, prezența unora dintre reprezentanții neaveniți ai României în Parlamentul European.
După una-două zile de la alegeri, temerile mele locale s-au potolit. Ba, drept să vă spun, am închis o vreme ochii, într-o reverie, ca să-mi priască satisfacția că bucureștenii, în absența mea, au dovedit că nu-s deloc atât de idioți cât credea tanti aia din suburbii că ar fi. Nici că aș vrea să discutăm despre ăilalți candidați la PMB. Doar dacă țineți morțiș, la o adică, putem vorbi despre un oarecine cu evidente limite de bun simț. Omul ăla cară-n spate un ditamai sacul plin cu suflete plecate înainte de vreme. Ca să-i amintesc doar unul dintre păcate.
Domnul Burduja? La prima vedere ar părea un domn deștept, cu carte. La a doua, mă duce gândul că și-a asumat din start o poziție „de umplutură”. Conjunctural, probabil încurajat de promisiuni grase de partid în vremea care va veni. Timp e, că-i tânăr.
Așadar, n-am avut satisfacția de a-i aplica direct, personal, cuvenita corecție electorală candidatei. Sufăr nițel pentru asta. Cum ziceam, sunt ostoit privind scorul final. Bine că au avut grijă cei rămași acasă!
Deși nu pare justificat, sar direct la reprezentarea românească în PE. Vreau să spun că mai degrabă ar trebui să mă preocupe cămașa Consiliilor Locale decât cojocul Parlamentului European. Am și argumente solide în sprijinul acestei idei, vă povestesc eu mai pe larg când mă mai liniștesc.
La PE procesul electoral, în întregul său, s-a derulat fix „în umbră”. Nimeni n-a priceput despre ce e vorba. Vorbim despre cei care contează, știți voi, adică noi care validăm liste en-gros prin vot. Clar că alegătorul informat atât cât dă Dumnezeu se uită la lista aia precum curca-n lemne. Cu ferma convingere că nu contează cum îi cheamă p-ăia care huzuresc o vreme pe banii contribuabilului european. Ăia-s acolo cu ale lor, alegătorul cată galeș în punga lui și judecă 3 dește înaintea nasului. Mai degrabă are idee despre rezervele pe foaia de joc la un meci Petrolul din Vale – Minerul din Deal.
Ca să vă zic, nu-s chiar atât de încrezut să-mi imaginez că votul meu i-ar fi scos din peisaj pe cei al căror loc e undeva la subsolul lumii decente. Ar fi contat dacă aș fi făcut eu lista, ceea ce... Dar mi-ar fi atenuat sentimentul de culpă. Măcar aș fi făcut ce-ar fi depins de mine.
Ah, acum mă gândesc, ce-ar fi să punem niște filtre de bun simț pentru accesul la pozițiile și responsabilitățile reprezentanților României în PE?
Lăsați, bat câmpii! Fac prinsoare că cei care ar stabili filtrele ar fi tot ăia care ar trebui să se supună acelor rigori.
Scuze!
Revenim: la PE traiul pe 7500 € net/lună plus mai știu eu ce sporuri ar părea viața-n paradis pentru vreo 99% dintre cei care au strecurat hârtiuțele electorale în urne. Dar am eu așa o simțire că pentru cei 33 de parlamentari europeni „de România” ăia 7500 ori 10000 ori chiar mai mult decât atât nu înseamnă nici pe departe topul aspirațiilor financiare personale. Cum ar fi, la o adică, Ducesa de Voluntari, dacă mă-nțelegi, cum să compari țâța bleagă de la PE cu bugetul Bucureștiului?! Ei, hai, despre ce vorbim?!
Apropos, lista de la PE a fost un fel de back-up pt ’mneaei ? e voie?
Ei, uite, am sărit direct la „interes” fără să amintesc măcar pe la margine despre ce ar trebui să conteze. Interesul politic a României în contextul politicii Europene.
Da’ cine i-a întrebat pe alegători despre acest subiect?
Mă rog, bănuiesc că cei care ar fi putut întreba asta ar fi trebuit să aibă interes s-o facă.
Ori ar fi avut idee despre subiect astfel încât să se dumirească în ce fel ar fi putut arăta un răspuns decent versus unul de categoria Cațavencu.
Dar, la urma urmei, n-a fost mai simplu să nu întrebe? 

Marți, 11 Iunie 2024

marți, 6 februarie 2024

Când nu se leagă

 Cum știe toată lumea, uneori te ia viața pe sus și te berbelecește temeinic din gard  în șanț și, de-o fi să nu-ți ajungă, ți-o trage și în șanț. Ca să-ți bagi mințile-n cap că nici în iarba deasă, naturală și complet bio de pe marginea drumului nu-ți găsești norocul. 
Stai, nu te du cu gândul că te tragi spre casă după vreun șpriț greu, când s-ar fi așternut abureala pe firea ta cea echilibrată. Nici pomeneală. Vorbesc de zilele alea când ți se potrivnesc toate de-a curmezișul și n-ai spor să le dovedești. Iar chestia cu gardul și șanțul, te-ai prins, e doar o metaforă, nu-i neapărat de-a binelea. Deși, la o adică... 
Azi am deschis ochii cu ditamai programul în minte și conștient că nu-i rost să tândălesc în pat. Treabă multă, timp puțin, chef de muncă așa și-așa. De-ale slujbei destul de subțire. Ici-colo câte-un mail, toți dau din coadă doar-doar mi-or vinde ceva. Pas, azi nu cumpăr! Trec la de-ale gospodăriei, organizare activități de azi, de mâine și din viitor, lupta cu viața, într-un cuvânt. Ori, mai degrabă, acomodarea cu traiul. Dușulică, bărbiereala, câteva telefoane. Mesaje, azi vreo două pe teme medicale, că, dacă nu știți, cam spre a treia-patra tinerețe te cam apucă răsfățurile sănătății alterate. Așa că azi setez o înțelegere cu doamna care-mi știe pe de rost beteșugurile cam pe la ce oră să ajung să ridic rețeta. Ei, și de-aici începe dezacordul lucrurilor firești. Nevasta începe instructaju’, adică să nu uit să-i spun doctorei că de data asta iau toate mai puțin „ăla”. Că ăla e la trei luni. Doar „pe ăsta” îl iei în fiecare lună!
-          Nu mă bate la cap, știe ea ce să-mi dea! Știi că dacă-mi dai prea multe informații le uit cum trec de ușă! 
Retrospectiv, la ceas de seară, îmi dau seama că a fost primul semn. Izbit nițel de gard. P-ormă au urmat ălelalte. N-am luat mașina, de la o vreme deplasarea cu mașina personală prin București seamănă, în ce mă privește, cu o predispoziție la momente de autoflagelare. La urma urmei, îmi zic, autobuzul primăriei mă culege de peste drum și mă leapădă, taman bine, la o aruncătură de bețe de cabinetul doamnei. Hop-țop, în cinci minute sunt deja instalat pe un scaun d-ăla de autobuz, nițel mai comod decât o margine de stâncă. Nu duc grijă, cobor la capăt așa că scot cartea și mă bucur de citit. Puteam foarte bine să frunzăresc telefonul, ca toată lumea (aia mai mult ori mai puțin) normală la cap, dar eu nu, mai cu moț! Așa că intru cu totul în lectură, liniștit și rupt cu totul de ce-i în jur. Când ridic ochii îmi dau seama că niște repere de-ale drumului sunt înșiruite, bezmetic, pe partea greșită a drumului. Vreau să spun, le găsesc de-a dreapta când, normal, trebuia să fie taman de-a stânga. Cam după a doua stație îmi dau seama că autobuzul și-a văzut de drum, a întors bine-mersi la capăt, iar de-acuma se pregătea să mă ducă acasă, chit că nu mă-trebase nimeni dacă asta vreau. Eh, nu-ai așa grav, mi-am zis, asta e! Cobor și-ncalec un altul care mă va duce unde am treabă. Ceea ce, firește, am și făcut. Cum ziceam, retrospectiv asta a fost a doua. În șanț, cum ar fi. La doamna doctor toate bune, povești grele, altele frumoase, vorba aia, ne cunoaștem de-o viață. Iau rețetele și-napoi spre casă. Pe drum, să-mi treacă vremea, sun nevasta. 
– Ți-a dat pe trei luni, da? 
– Nu, zic, pe-o lună. Că așa a zis doamna... 
– Nu e bine!! Trebuia pe trei! Sun-o să corecteze!
Sun, vorbesc, nevasta avea dreptate, doctora nu. Asta a fost a treia, buff iar de gard. M-am întors, corectat, bucuros din nou spre casă. Mi-am zis că s-o fi terminat ziua proastă, autobuzul era fix în stație de parcă aș fi comandat un taxi. Bipăi cardul că-s corect și mă acomodez cât pot de bine pe scaunul-stâncă model STB. Nu-i prea multă lume, scaune goale, șanse bune să citesc relaxat până acasă. Eh! Nu e să fie! Tanti cea generoasă a avut o altă idee. Generoasă în dimensiuni. S-a așezat pe scaunul pereche și, drept să spun, mi-a dat prin minte că mă apreciază, dacă înțelegi ce vreau să spun. Nu că m-am bucurat, fir-ar să fie! Ei i-ar fi fost util un loc dublu și, crede-mă, erau vreo două potrivite, ce mama naibii o fi apucat-o să aleagă taman scaunul ăsta?! Apoi m-am luminat: era cel mai aproape! 
Bun, mi-am zis, țară (prea) liberă, dreptul ei la scaun, numa’ că repartiția drepturilor pe scaune STB suferea de o inechitate gravă, eu mic pe o parte din locul meu, ea mare pe al ei și încă un sfert din al meu. E corect, mama ei de echitate?! Dialog în sine-mi: „ea n-are nici-o vină, săraca! Poate, de-ar fi s-o judecăm, ar fi putut să înfulece mai cu măsură de-a lungul vieții dar, de-acuma, nu-i nimic de făcut, ce-a fost a trecut. De vină, de-ar fi să analizăm (la asta sunt tare, doar știi) sunt ăia care-au croit scaunele. Bag de seamă că măsura lor a fost vreun adolescent la pubertate ori vreun individ de orice vârstă, mai ofilit, care n-ar trece în diametru de 50 cm. Fără burtă, fără cine știe ce perne pe dos.” Trag de mine să stau rezemat de geam, simt că urc în temperatură, cald în autobuz, cald rău și sub „plapumă”!  Trec pe lângă două biserici, cruci largi și speranțe că, Doamne’ascultă! poate coboară la prima. N-a fost să fie, stațiile se tot înșiră, spaimă că merge tot drumul! Pân’la urmă El e acolo și se-ndură, cașalotul coboară iar eu revin la viață. A fost a patra, nici nu mai știu, de gard? De șanț? Eh! Cui îi pasă?! 
Aș fi putut zice că a fost destul. De-aia m-am luminat și m-am răbunit, atât cât sunt, pe tot scaunul personal. Cu nițel arțag, mă-nțelegi, după ce pătimisem. Poate nu crezi dacă-ți spun: cine crezi că se prăvale pe scaunul abia răcorit după ce s-a debarcat doamna generoasă? Ei bine, o alta de același calibru! Cum a fost? Păi de ce naiba întrebi?! La fel! A fost a cincea. A coborât la aceeași stație cu mine. Prin urmare, dacă viața îți trage cinci bobârnace de-a gardul și de-a șanțul, toate într-o zi de căpătâi, trebuie să chitești după concluzii. Așa că, trecând eu de faza cu scuzele doamnelor grase cum că viața le-a tot umplut farfuriile fără noimă iar ele s-au tot învrednicit să le golească, mi-am zis că trebuie să fie vreo bubă și la mine. Negreșit am păcate multe și El o fi zis că drept e să le mai plătesc și p-aici, nu numai în locul cu verdeață. Că degeaba ne amețim noi cu enunțuri ca „ghinion” ori justificări ca oricea-i încerca „nimic nu se leagă”. Nu, nene, sunt păcătos. 
Ca să știți, stația unde cobor e drept în fața bisericii. Așa că pășesc pe trotuat, mă uit lung și cu înțeles la turlă, mai spre înalt, mă-nțelegi, și dau drumul unei unei întrebări reproș: chiar meritam toate astea, Doamne?!

Doar ce-am întors capul spre ale mele și am primit răspunsul: nici vorbă! nu că ai fi curat lacrimă, că ți le știi, da’ azi e marți! Iar povestea cu trei ceasuri rele nu-i neapărat bătută-n cuie, zi mersi că ai scăpat cu cinci! Cum ar fi, peste-o săptămînă e taman marți 13!!

 

Ștefan,

Marți, 6 Februarie 2024

vineri, 5 ianuarie 2024

Pâinea

 

Mărturisesc că nu mi-a fost ușor să scriu despre un subiect atât de greu. 

Spălam vasele după masa de prânz și treceam prin gând o sumă de înțelesuri ale temei. 
Pâinea bună de acasă, „...tot mai bună-n țara mea”.
Pâinea, aliment fundamental în atât de multe culturi de pretutindeni.
Pâinea biblică, atât de încărcată cu semnificații. Dincolo de hrana trupului, hrana de căpătâi, cea „de toate zilele”.

Pâinea.

Ne-am trăit o bună parte a zilelor din urmă prin alte zări. Ai noștri, vreau să spun, eu, Maia, cei de lângă suflet pentru o vreme. N-am fi vrut neapărat, dar așa a fost să fie.
Asta înseamnă că, multe zile și săptămâni, ne-am hrănit cu de-ale locului de acolo. M-aș mărgini la hrana trupului, cu de-ale sufletului nu om vorbi, poate, mai încolo.
Ca urmare, volens-nolens, ne-am hazardat să tot gustăm ba una, ba alta, de la oarece legume la mai știu eu ce cărnuri și derivate. De la diverse fructe la tot soiul de răsfățuri dulci. N-a fost ușor, băștinașii au prostul obicei să vorbească și să scrie într-o limbă altfel decât dulcele grai de acasă așa încât orice explicație de pe etichete a fost, din start, la fel de puțin cunoscută precum gustul ascuns după ambalaje ori după coaja produselor.
În fine, n-are rost să dezvolt, ați prins ideea. Drept să spun, mai puneam un translator online la treabă dar, cum bine știți, de multe ori ăstea mai mult încurcă decât ajută.
Pâinea.
Temelia mesei omului de pe la noi și, îndrăznesc să spun, cam de peste tot. Că de-aia e atât de împovărată cu semnificații.
Firește că era musai să găsim felul ăla de pâine care ne amintea de vatra de acasă. Dacă mă-ntrebai, ți-aș fi spus că nici nu încape discuție, e deja în ADN, unul neîndoios românesc. Care să lase pe limbă gust de lemn de fag și în inimă armonii de simfonii mioritice.
După câteva încercări am găsit ceva bun. Mi-aș dori să nu trezesc antipatii patriotarde printre cei care, întâmplător, se vor nimeri pe pagina asta omorând timpul cu cititul rândurilor de față. Ei bine, pâinea asta cu nume pe care am reușit să-l stâlcesc aproape de fiecare dată când mergeam s-o cumpăr, avea gust de grâu. Aproape ca pâinea mamei, aia scoasă din cuptorul de acasă. Pâine curată din bob curat, împlinită-n rostul ei de la spicul din Bărăgan până la ștergarul de pe masă, cel care-o aștepta să-și domolească firebințeala odată scoasă din cuptor.
Fladenbrot. Na, că-i și spun numele.
Nu-s chiar legat la limbă, aș zice, cu toate astea doar de câteva ori i-am zis corect pe nume. Tânărul de dincolo de tejghea, de la o vreme, mă potolea încă dinainte de a cere, știa ce vreau și anticipa zâmbind larg. Ar fi fost surprins să cer altceva.
Dar nu despre el vreau să vă povestesc. Deși, vă asigur, ar merita s-o fac. Știu eu de ce. Deocamdată vreau doar să-i trimit, cu afecțiune, un gând cald.
Pâinea.
La noi Fladenbrot poate fi similar cu o floare. Ca formă.
De-ar fi să ne ne referim la alte asemănări tare-ar fi greu să le dibuim. Și nu doar referindu-mă la Floare ci la alte câteva feluri de pâine pe care le-am tot încercat.
Cu părere de rău constat că pâinea de la noi pare să nu mai aibă principalul ingredient, făina de grâu. Nu simt gust, miros sau orice altceva care să sugereze grâul. Gustul ăsta s-a diluat treptat de-a lungul timpului, strop după strop, gram după gram, astfel încât mă-ndoiesc că cineva a realizat că mâncăm altceva decât ceea ce noi, cei care numărăm ceva decenii în urmă, mâncam pe vremuri.
Mai deunăzi mestecam un prânz pe locul meu din bucătăria casei. Și, pentru că ochii puteau zburda liber, m-am pomenit citind informațiile de pe eticheta pâinii.
Paranteză: după pâinea mamei de acasă, am tot mâncat, ca mulți alții de altfel, pâinea cea de toate zilele de la magazine. Supermarket, de obicei. Pe vremea aia pâinea era neambalată în vreun fel, „servită” cu mâna goală de pe raft ori din lădiță, neprotejată de vreo mănușă, de cel ori cea de dincolo de tejghea. Știți ceva: chiar și pâinea vremii ăleia împărtășea gustul grâului! Habar n-aveam câți microbi ne atacau pe vremea aia și nici că simțea cineva nevoia Protecției Consumatorului. Acum pâinea e frumos ambalată în pungi. Dacă-mi spuneți că punga aia mă protejează temeinic de microbi, viruși ori alte alea tare mă tem că bateți câmpii.
Hai să închidem paranteza.
Eticheta.
Scria că pâinea a fost „concepută” (nu scria așa, dar ăsta era sensul) pe data de 30 la ora 06.03 a.m. Valabilitate fix 24 de ore, adică 31 la ora 06.03 a.m.
Precizări:
-          eu am cumpărat pâina asta, culegând-o personal de pe raft, pe 31 pe la 11, poate 11 și ceva. Prin urmare pâinea n-ar mai fi fost recomandată consumului de ore bune, m-aș încumeta să întreb cum de și-a permis vânzătorul să vândă produs expirat.
-          Eu mâncam prânzul în cauză pe 1 a lunii următoare. Vai mie la ce m-am expus!
-          Tot pe etichetă citesc că „ingredientele principale au proveniență UE sau dinafara UE”. Noi fiind în UE trag concluzia că ar fi posibil să contribuim și noi cu ceva. Dar, firește, e o prezumție.
-          Nici vorbă de gust, miros sau orice altceva care ar sugera că pâinea e făcută din grâu, așa cum e mioritic consacrat ori, mai bine zis, cum ni se pare nouă că ar fi normal.

Concluzii personale.

Trebuie să explicăm mai clar proverbul românesc „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea”. Enunțul, după cum vedem, e compus din partea unu și partea doi. Instinctiv, din pură simțire patriotică, e posibil să te lași pătruns de înțelesul oglindit de partea doi. Sigur, fiecare român verde poate mesteca dumicatul simțind în cele trei culori dar, pentru un adevăr obiectiv, musai să subliniem cum se cuvine esența părții unu.
Nu vi se pare că fix partea asta unu e la baza filozofiei producătorului de pâine de la noi?  „Fie pâinea cât de rea” pare taman conceptul de bază al procesului.
Gustul pâinii de altădată?
Ei, na! E pe undeva pe lângă gustul roșiilor din aceleași vremuri.
 
Ștefan,
Vineri, 5 Ianuarie 2024