vineri, 5 ianuarie 2024

Pâinea

 

Mărturisesc că nu mi-a fost ușor să scriu despre un subiect atât de greu. 

Spălam vasele după masa de prânz și treceam prin gând o sumă de înțelesuri ale temei. 
Pâinea bună de acasă, „...tot mai bună-n țara mea”.
Pâinea, aliment fundamental în atât de multe culturi de pretutindeni.
Pâinea biblică, atât de încărcată cu semnificații. Dincolo de hrana trupului, hrana de căpătâi, cea „de toate zilele”.

Pâinea.

Ne-am trăit o bună parte a zilelor din urmă prin alte zări. Ai noștri, vreau să spun, eu, Maia, cei de lângă suflet pentru o vreme. N-am fi vrut neapărat, dar așa a fost să fie.
Asta înseamnă că, multe zile și săptămâni, ne-am hrănit cu de-ale locului de acolo. M-aș mărgini la hrana trupului, cu de-ale sufletului nu om vorbi, poate, mai încolo.
Ca urmare, volens-nolens, ne-am hazardat să tot gustăm ba una, ba alta, de la oarece legume la mai știu eu ce cărnuri și derivate. De la diverse fructe la tot soiul de răsfățuri dulci. N-a fost ușor, băștinașii au prostul obicei să vorbească și să scrie într-o limbă altfel decât dulcele grai de acasă așa încât orice explicație de pe etichete a fost, din start, la fel de puțin cunoscută precum gustul ascuns după ambalaje ori după coaja produselor.
În fine, n-are rost să dezvolt, ați prins ideea. Drept să spun, mai puneam un translator online la treabă dar, cum bine știți, de multe ori ăstea mai mult încurcă decât ajută.
Pâinea.
Temelia mesei omului de pe la noi și, îndrăznesc să spun, cam de peste tot. Că de-aia e atât de împovărată cu semnificații.
Firește că era musai să găsim felul ăla de pâine care ne amintea de vatra de acasă. Dacă mă-ntrebai, ți-aș fi spus că nici nu încape discuție, e deja în ADN, unul neîndoios românesc. Care să lase pe limbă gust de lemn de fag și în inimă armonii de simfonii mioritice.
După câteva încercări am găsit ceva bun. Mi-aș dori să nu trezesc antipatii patriotarde printre cei care, întâmplător, se vor nimeri pe pagina asta omorând timpul cu cititul rândurilor de față. Ei bine, pâinea asta cu nume pe care am reușit să-l stâlcesc aproape de fiecare dată când mergeam s-o cumpăr, avea gust de grâu. Aproape ca pâinea mamei, aia scoasă din cuptorul de acasă. Pâine curată din bob curat, împlinită-n rostul ei de la spicul din Bărăgan până la ștergarul de pe masă, cel care-o aștepta să-și domolească firebințeala odată scoasă din cuptor.
Fladenbrot. Na, că-i și spun numele.
Nu-s chiar legat la limbă, aș zice, cu toate astea doar de câteva ori i-am zis corect pe nume. Tânărul de dincolo de tejghea, de la o vreme, mă potolea încă dinainte de a cere, știa ce vreau și anticipa zâmbind larg. Ar fi fost surprins să cer altceva.
Dar nu despre el vreau să vă povestesc. Deși, vă asigur, ar merita s-o fac. Știu eu de ce. Deocamdată vreau doar să-i trimit, cu afecțiune, un gând cald.
Pâinea.
La noi Fladenbrot poate fi similar cu o floare. Ca formă.
De-ar fi să ne ne referim la alte asemănări tare-ar fi greu să le dibuim. Și nu doar referindu-mă la Floare ci la alte câteva feluri de pâine pe care le-am tot încercat.
Cu părere de rău constat că pâinea de la noi pare să nu mai aibă principalul ingredient, făina de grâu. Nu simt gust, miros sau orice altceva care să sugereze grâul. Gustul ăsta s-a diluat treptat de-a lungul timpului, strop după strop, gram după gram, astfel încât mă-ndoiesc că cineva a realizat că mâncăm altceva decât ceea ce noi, cei care numărăm ceva decenii în urmă, mâncam pe vremuri.
Mai deunăzi mestecam un prânz pe locul meu din bucătăria casei. Și, pentru că ochii puteau zburda liber, m-am pomenit citind informațiile de pe eticheta pâinii.
Paranteză: după pâinea mamei de acasă, am tot mâncat, ca mulți alții de altfel, pâinea cea de toate zilele de la magazine. Supermarket, de obicei. Pe vremea aia pâinea era neambalată în vreun fel, „servită” cu mâna goală de pe raft ori din lădiță, neprotejată de vreo mănușă, de cel ori cea de dincolo de tejghea. Știți ceva: chiar și pâinea vremii ăleia împărtășea gustul grâului! Habar n-aveam câți microbi ne atacau pe vremea aia și nici că simțea cineva nevoia Protecției Consumatorului. Acum pâinea e frumos ambalată în pungi. Dacă-mi spuneți că punga aia mă protejează temeinic de microbi, viruși ori alte alea tare mă tem că bateți câmpii.
Hai să închidem paranteza.
Eticheta.
Scria că pâinea a fost „concepută” (nu scria așa, dar ăsta era sensul) pe data de 30 la ora 06.03 a.m. Valabilitate fix 24 de ore, adică 31 la ora 06.03 a.m.
Precizări:
-          eu am cumpărat pâina asta, culegând-o personal de pe raft, pe 31 pe la 11, poate 11 și ceva. Prin urmare pâinea n-ar mai fi fost recomandată consumului de ore bune, m-aș încumeta să întreb cum de și-a permis vânzătorul să vândă produs expirat.
-          Eu mâncam prânzul în cauză pe 1 a lunii următoare. Vai mie la ce m-am expus!
-          Tot pe etichetă citesc că „ingredientele principale au proveniență UE sau dinafara UE”. Noi fiind în UE trag concluzia că ar fi posibil să contribuim și noi cu ceva. Dar, firește, e o prezumție.
-          Nici vorbă de gust, miros sau orice altceva care ar sugera că pâinea e făcută din grâu, așa cum e mioritic consacrat ori, mai bine zis, cum ni se pare nouă că ar fi normal.

Concluzii personale.

Trebuie să explicăm mai clar proverbul românesc „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara mea”. Enunțul, după cum vedem, e compus din partea unu și partea doi. Instinctiv, din pură simțire patriotică, e posibil să te lași pătruns de înțelesul oglindit de partea doi. Sigur, fiecare român verde poate mesteca dumicatul simțind în cele trei culori dar, pentru un adevăr obiectiv, musai să subliniem cum se cuvine esența părții unu.
Nu vi se pare că fix partea asta unu e la baza filozofiei producătorului de pâine de la noi?  „Fie pâinea cât de rea” pare taman conceptul de bază al procesului.
Gustul pâinii de altădată?
Ei, na! E pe undeva pe lângă gustul roșiilor din aceleași vremuri.
 
Ștefan,
Vineri, 5 Ianuarie 2024

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu