Alegerile lui nea Gheorghiță

A trecut ceva vreme după electorala prezidențială dar zilele trecute m-am înfiorat de efectul peren al prostiei asupra celor din jur.

Mi-am amintit ce le tot spuneam băieților, preocupat să pun în mintea lor adevăruri simple, folositoare. Simple pentru că aș fi vrut să înțeleagă fără efort ce vreau să spun, folositoare pentru că orice părinte speră ca odrasla (...lele, în acest caz) să n-o dea de gard și să aibă parte doar de ce e bun în viață.

Sfatul de căpătâi a fost „ grijă mare la alegeri!”.

La vremea când le tot repetam ca un apucat sfatul ăsta de căpătâi nu despre înțelesul electoral era vorba. Ca să limpezim de la început, nici pe urmă n-a fost, niciodată n-am sfătuit pe cineva să aleagă, politic vorbind, oarece partid ori pe anume candidat. Ci despre viață. Despre faptul că, în afară de perioada în care pui capul pe pernă și dormi, iei decizii, tot timpul faci alegeri. Conștient ori doar din inerție.  E simplu, cum ziceam, nu există viitor fără alegeri. Consecutiv, nu există alegeri fără consecințe. De exemplu, alegi să te-mbraci subțire și, consecintă, o să răcești. Ori alegi să mergi pe strada X și-ți rupi piciorul într-o groapă ori pe strada Y unde îți vei întâlni viitoarea nevastă.

Cum se întâmplă în unele situații de acest fel, juniorii au asimilat sfaturile doar în perioada în care erau permeabili la „ce spune tata”. Firesc, pe măsură ce trecea vremea, poziția de sfătuitor a părintelui  s-a estompat. Ei câștigau ceva ani și centimetri iar eu  realizam că  sfaturile mele, pe nesimțite, nu mai au aceeași greutate. Ei capătă zi de zi  propria experiență de viață, d-asta din zilele lor, nu d-alea mucegăite de-ale noastre, eu mă pierd în căutări. Ei încrezători că au dreptate, eu disperat că știu prin ce trec.

Într-un final, mi-am amintit că fiecare generație are propriile repere. Mă abțin să spun „valori”, câtă vreme e un cuvânt cu înțeles subiectiv, necuantificabil.

Nea Gheorghiță ar putea fi definit  ca intelectual, dacă ar fi să-l așezăm pe o anume scală de „valori”. Fost învățător, de amar de ani pensionar, bate spre 80. Cel puțin așa arată, nu l-am cercetat, nici nu se cuvine.

Viața i-a așezat casa lângă cimitir.  Poate veți fi știind, un fost învățător care a ieșit la pensie acu’ vreo 20-25 de ani s-a pricopsit cu o pensie bună să trăiască omenește în primele 2 săptămâni ale lunii. Asta presupunând că e oarecum sănătos iar medicamentele nu-l costă decât 20-25% din pensie. Din câte știu, încă nu s-a făcut o statistică cu pensionarii care, ne-având încotro, au descoperit că nu sunt atât de bolnavi pe cât scrie în rețete și, într-o altă rubrică, cu cei cărora pensia le-a ajuns numa’ atât cât să se resemneze și  să se mute definitiv în satul cu multe cruci. Din câte am aflat, dumnealui a atârnat o vreme între cele două opțiuni și, intelectual fiind, s-a orientat către o a treia. Îmi închipui că, tot privind de la balcon dincolo de gardul cimitirului, nea Gheorghiță a trăit o revelație. Pensia-i mică, cimitirul mare. Lume multă pe sub cruci, destulă și pe lângă, cu lumânări în mâini și lacrimă pe obraz. Statul l-o fi pedepsit cu o pensie de rahat dar nu i-a interzis să-și înăbușe spiritul întreprinzător, specific liberal. Așa că a budit sub haină o săpăligă de-o șchioapă, o greblă de jucărie în buzunar și două lumânari la vedere. Și, dintr-un pensionar suferind și aproape resemnat, nea Gheorghiță a renăscut într-un personaj destul de cunoscut în locul cu verdeață și suspin. Grijește de morminte și mai adaugă un bănuț la sărăcia lui de pensie.

Noi îl știm de ceva ani.

Fizic, e sighinaș rău, până-n 50 de kile, cu un ușor beteșug la mers, baston. Psihic, pare torturat de încercări, cu un sac de frustrări în cârcă. Zice că ar fi putut fi marinar ori vameș, dar a ales să stea lângă nevastă și să crească o mulțime de copii. Doar unul al lor, ăilalți fără număr, clasă după clasă, mereu obraznici și mereu nerecunoscători. Toată viața le-a explicat ce e bine și ce-i rău, că doar el știe. Le-a tot spus să aibă grijă ce aleg, că alegeri vor avea de făcut la tot pasul.

„Și, uite, dom-le ce s-a ales de lumea noastră! ”

Hm! Nu că n-aș regăsi unele frustrări similare, sfaturi pierdute-n vând, copii care cresc, altfel decât cum îi vedeam eu crescând. Doar că eu m-am trezit la vreme și mi-am dat seama că nimeni nu poate trăi în locul nimănui altcuiva. Că de-aia ne ducem traiul fiecare-n trupul lui, fiecare cu sufletul lui.

Încerc să nu-l aud.

Ca fiecare, trăim circumstanțe care trezesc amintiri despre întâmplări cu cei pe care i-am iubit și nu mai sunt. Sunt câteva zile din an în care trecem pe la ei, aprindem o lumină, îi întrebăm ce mai fac și, dacă avem vreme, le spunem ce mai facem noi. Dacă nu, nu. Știu ei bine de ce suntem acolo și cum arată viața noastră în general, de dinainte și de după veghea lor.

În toate astea nea Gheorghiță are locul lui.

Ține mormântul verde, mai sădește niște flori de sezon iar nouă ne întărește crezul că cel de sub brazdă chiar huzurește în grădini verzi, în miresme de flori de mai și, cu directa contribuție a lui nea Gheorghiță, nu-l încearcă nici durere nici suspin.

La-nceput conversațiile noastre parcurgeau etapele firești.

Noi întrebam de sănătate și aflam, inevitabil, că azi noapte era cât pe ce să moară. Mare minune că e în picioare! Cinstit să fiu, am întrebat în două rânduri, după aia ne-am lămurit că nu e nevoie de întrebare.

Apoi aflam ce mai face nepoțelul de 3-4 ani. Firește, întâmplări ieșite din comun, pe măsura firii prichindelului și acțiunilor nemaivăzute cu care-i desfată zi de zi. N-ai pomenit copil ca el! Nu numai că-i deștept, aflăm, dar e și din cale-afară de ascultător, nu-i iese din cuvânt, parol!

„Stai să crească!”, gândesc.  

Mai pe la-nceputul relației noastre cu nea Gheorghiță am păcătuit răspunzând la o invitație la dezbatere politică. Doar ce trecusem de o electorală, subiect cald, păcat să-l lăsăm să se răcească. Cum bine știți, când intri într-o zonă neștiută nu te-avânți pășind voinicește. Testezi mai întâi. Ca la gârlă, o fi rece gheață, o fi prea adâncă, îți moi doar gleznele. El, nu. A dat buzna exact în partea aia de subiect care, iertat să fiu, îmi zburlește creasta. Prima reacție e să privesc co-vorbitorul oarecum didact. Ironic, în cazul de față.

A doua, de obicei, e să pun pe masă, gradual, argumente. Am deja o strategie, cam ca pe vremea când dădeam sfaturi și ghidonam alegerile de viață plozilor proprii. Impresia de situații similare m-a părăsit repede, datele erau decisiv diferite. Progeniturile au ignorat bună parte din sfaturi pentru că tatăl bătea câmpii călăuzindu-i pe cărări ideale. Unele pe care, fie vorba între noi, nici el însuși nu apucase.

Așa că ei au ales nu după cum îi băteam eu la cap și-i amețeam cu vorbe. Alegerile lor s-au tras din aluatul casei și din croiala firii lor.

Altfel, însă, a fost cu nea Gheorghiță.

Întâi m-am amăgit cu impresia că omu’ e doar dezorientat și m-am văzut pe canapeaua din sufragerie, încercând să fac lumină într-o minte necoaptă. Mi-a trecut repede. Necopt nu-i totuna cu închis. Beton.

Ei, aleșii lui, i-au dat. Ăilalți nu-s decât o adunătură de ticăloși care mint și îi vor răul lui, personal și direct! Mi se părea că argumente precum „ cât de orb să fii ca să nu vezi că dau legi pentru hoți?” ori „nu te uita câți lei primești de la poștaș ci câte cele poți cumpăra cu banii ăia!” sunt evident valide prin ele însele.

Nici vorbă.

M-am resemnat înțelepțește. Îi dau ce i se cuvine, omu’ asigură un serviciu informal dar necesar, îl compătimesc la fel de informal pentru sănătatea lui șubredă și-l felicit pentru norocul de a fi bunicul unui nepot atât de deosebit. La faza aceea a discuției în care nenorociții l-au închis pe nedrept... ori ne-au vândut capitaliștilor... ori o să vedem noi cât rău o să facă „aia” de pe funcția ei de ditamai șef european, eheee! nu mai reacționez.

Mi-a trecut de multișor. Dacă la prima tentativă așteptam o reacție cât de cât logică la argumente decente mi-a fost clar, apoi, că demersul meu e similar cu a bate la poarta cimitirului și a mă aștepta să-mi deschidă cineva de sub vreo cruce.

Doamne feri!! Te trec fiori!

Mai târziu, la masa de Crăciun le povestesc  ultima întâlnire. Lumea râde mânzește,  nu de ideea mortului care-mi deschide poarta (brrr!) ci de inocența vinovată a votantului  viu și neclintit în convingeri.

Ștefan,

30.12.2019