Țopăiala printre ani

E îndeobște cunoscut că Tatăl nostru carele e în ceruri e necuprins de înțelept. Toată lumea știe că Lucrarea Lui care se vede nu e nici pe departe efectul unor improvizații pe genunchi ci numa’ și numa’ rodul unor adânci și întemeiate cugetări divine. Unele limpezi și transparente că până și-un Gâgă cum aș fi eu le pricepe, chiar fără să mă-ncrunt ca atunci când vreau să par că aș gândi.
Altele, însă, sfidează cea mai sănătoasă logică pământeană și atunci noi, cei care cădem în ispita de a cântări  Lucrări divine, nerăbdători să înțelegem, fie ridicăm neputincioși din umeri și ne vedem de drum, fie aruncăm spre casa Lui priviri nedumerite ori reprobatoare. Ba, aș îndrăzni să zic, unii mai scapă și câte-o sudalmă printre dinți și, dacă nu cutează să-l ocărască chiar pe Șef, dau vina pe bieții subalterni, sfinți ori heruvimi. Într-un sfârșit omenesc, fie ei   intrigați, cumpătați ori pătimași, cu toții își ostoiesc pornirea de a înțelege într-o resemnată concluzie cețoasă: neștiute sunt căile Domnului!

Deunăzi m-a trecut un gând că negreșit Domnul nu și-a gătat toată Lucrarea. Ori, mai degrabă, de-o fi gătat-o la asfințitul celei de-a șasea zi, nu toate cele plămădite de El de la-nceputuri până mai acu’  sunt fără de cusur.  Încă nu m-a întrebat dar, de-ar face-o, tare-aș vrea să-i sugerez niște corecții pe ici, pe colo.

Întâi i-aș zice, bunăoară, că nu e musai ca omul să îmbătrânească zi după zi, ceas după ceas.

- Numa’ gândește oleacă, Doamne, i-aș zice,  n-ar fi oare mai potrivit ca omul să trăiască azi o felie de amețeală adolescentină de pe la vreo 16 ani,  iar mâine, când iese din noapte, să fie binișor trecut de 60?

Azi un vulcan de porniri aprinse, arzând puicuțe la proțap iar mâine o vatră pe care, cu puțin noroc, mai pâlpâie câte-un tăciune .

Azi cel de neoprit, entuziast, mustind de optimism, mâine individul fără vlagă, cârcotind că mierea nu-i destul de dulce.

Azi cel care contestă, mâine contestatul.

De-o fi cu totul înțelept așa cum zice lumea, păi negreșit o să cadă pe gânduri.

Și iară i-aș mai zice:

 - Și p-ormă, tot la o vreme,  l-aș întoarce la timpul din deunăzi.

Că de ce-ar fi  rău să vadă cârlanu’  cu cârlionți pe frunte cât de luminoasă o să-i fie chelia și cum i se vor împărui urechile. Ori de ce n-ar fi bine ca veștejitu’ cocârjat să-și mai domolească acrelile, trăindu-și, din când în când,  vremile când îi dădeau tuleiele?!

Îți dai seama, Doamne, câte excese ar balansa dintr-o parte-n alta, ostoindu-și domol energia precum pendulul ăla cu bile, câte dispute care de care mai contondente s-ar dilua numa’ punând față-n față o bucățică de trecut cu o  felie din prezent?! Câte orgolii s-ar stinge?! Câte porniri nesăbuite s-ar topi în penibil?!

Parcă-l văd.  Pătruns de revelație, clatină din cap a înțelegere.

„Chiar așa! N-ar fi bine?! Poate c-o fi o oarecare țopăială printre ani, poate că n-o mai fi așa simplu la socoteli dar, la urma urmei, a făcut Gates frumusețe de Excel, n-o fi mare lucru să fac și io unu’. Poate c-ar merge, măcar de-o probă. ”

 Apoi mă ia protector pe după umeri și mă-ntreabă:

    -  Unde ziceai că mai lucrezi? Poate te-ar interesa un post de consilier pe probleme de viață.

Ștefan,

Martie 2018