Mezalianță

Vecinu’ Mitică și-a scos, ca în fiecare zi, cățelușa la plimbare.

E una dintre ocaziile nu tocmai dese  în care  am vreme să beau o cafea privind, din balcon, o felie de viață. Acuma fac o incursiune înapoi, imaginară, în lumea satului unde-am făcut ochi. Încerc să-l plasez acolo pe Mitică agățat de lesa potăii. Nu se potrivește nicicum. Știți bine de ce.

Azi, ca în toate celelalte zile în care dă curs rutinei, Mitică a făcut ochi, a mers la budă pentru ... mă rog, și-a-nfundat țigările în buzunar și s-a-ndreptat către ieșire. Bubico (ar putea s-o cheme, la o adică) se gudura pe lângă ușă încă înainte să bată clopotul din telefonul mobil al stăpânului. Nu neapărat că o presa ceea ce, la drept vorbind, era adevărat, cât pentru că undeva, la câteva zeci de generații în urmă, strămoșii ei sădiseră în gene dorul de spații libere, neîngrădite. Mitică și-a pus galoșii în picioare, țigările și bricheta, cum ziceam, în buzunar și a desprins lesa din cuier. Moment în care Bubico și-a intensificat frenetic  agitația cozii. E ca la oameni, vezi bine. Mai intensă e bucuria așteptării iminente decât finalizarea acesteia. La urma urmei, habar n-are dacă afară n-o să fie dezamăgită, cine știe ce javră nespălată o așteaptă după bloc să-i smotocească blana.

Ajuns la aer, Mitică își aprinde luleaua iar Bubico, scăpată de lesă, zburdă ca nebuna.  După prima tură trage undeva unde-i cade ei bine (chiar lângă ultima treaptă a scării blocului, de obicei) se așază pe vine și face chestia aia pe care o are de făcut. Mitică își vede de-ale lui. Bubico la fel. Termină chestiunea fiziologică, se-ntoarce pe jumătate să-și vadă opera și pornește în explorarea zilnică. Miroase câteva roți din parcare, dă ocol   nucului din grădiniță după care se strecoară printre zăbrelele gărduțului grăbindu-se pe alee către o aventură cu totul nouă. La capătul dinspre blocul vecin a apărut o potaie nouă. Nu-i tocmai categoria ei, e de vreo trei ori mai mare, dar, de-ar fi să ne încredem în ce zice lumea, mărimea nici nu contează. Ori, când juri cu mâna pe inimă, e taman invers.

Mitică tocmai a gătat țigara. Ce-a rămas din ea, rest inutil, poposește lângă movilița maronie pe care tocmai a creat-o Bubico, pecetluind, încă o dată, comuniunea dintre potaia neștiutoare și stăpânul nesimțit.  În ce mă privește, ca unul care coboară scara aia în fiecare dimineață  grăbindu-se spre parcare, am învățat să bag bine de seamă pe unde calc.

Așaa... Mitică aruncă chiștocul și ia atitudine. Zdrahonul care-i amușină dosu’  lu’ Bubico e neînsoțit și pare să nu aibă un pedigree onorabil. Ba, ca s-o spunem p-a dreaptă, e cam jegos și are apucături de golan. De bună seamă că nu-i genul pe care Mitică să-l știe prieten cu odrasla lui așa că se interpune între cei doi, zicându-i vreo două golanului și explicându-i  copilei că nu merită, dă-l pustiului că nu-i de tine! Derbedeul își pliază coada-ntre picioare și se-ndepărtează aruncând priviri piezișe peste umăr. Bubico se rezeamă-n coadă și privește-a pagubă ba spre el, ba spre stăpână-su’. Și-apoi iarăși își văd amândoi de treabă. Mitică pe de-o parte, Bubico zburdând de colo colo.

În vremea asta mai sorb o gură de cafea și mă aplec nițel în afara balconului, ca să văd dincolo de colțul blocului. Mitică a rămas de-a stânga, schimbând o vorbă cu Gore, tovarășul lui cotidian de plimbat potăi, iar Bubico s-a tupilat de-a dreapta, dincolo de raza vizuală a stăpânului.  Întâi a privit strategic spre stânga, p-ormă a scrutat tot pesajul în partea ailaltă  după care s-a răsfățat maxim în tandrețuri cu golanu’. 
Satisfăcător și perfect vindicativ.
M-am fript cu cafeaua, cât pe ce să alunec peste balustradă și-mi dau seama că esența începutului de zi e după colț. Eu îmi răcoresc limba zâmbind complice, Mitică și Gore socializează banal, ca în fiecare zi, iar Bubi tocmai trăiește începutul perfect  al unei zile frumoase.

Ștefan,

12.03.2015