marți, 17 martie 2015

Mezalianță

Vecinu’ Mitică și-a scos, ca în fiecare zi, cățelușa la plimbare.
E una dintre ocaziile nu tocmai dese  în care  am vreme să beau o cafea privind, din balcon, o felie de viață. Acuma fac o incursiune înapoi, imaginară, în lumea satului unde-am făcut ochi. Încerc să-l plasez acolo pe Mitică agățat de lesa potăii. Nu se potrivește nicicum. Știți bine de ce.

Azi, ca în toate celelalte zile în care dă curs rutinei, Mitică a făcut ochi, a mers la budă pentru ... mă rog, și-a-nfundat țigările în buzunar și s-a-ndreptat către ieșire. Bubico (ar putea s-o cheme, la o adică) se gudura pe lângă ușă încă înainte să bată clopotul din telefonul mobil al stăpânului. Nu neapărat că o presa ceea ce, la drept vorbind, era adevărat, cât pentru că undeva, la câteva zeci de generații în urmă, strămoșii ei sădiseră în gene dorul de spații libere, neîngrădite. Mitică și-a pus galoșii în picioare, țigările și bricheta, cum ziceam, în buzunar și a desprins lesa din cuier. Moment în care Bubico și-a intensificat frenetic  agitația cozii. E ca la oameni, vezi bine. Mai intensă e bucuria așteptării iminente decât finalizarea acesteia. La urma urmei, habar n-are dacă afară n-o să fie dezamăgită, cine știe ce javră nespălată o așteaptă după bloc să-i smotocească blana.
Ajuns la aer, Mitică își aprinde luleaua iar Bubico, scăpată de lesă, zburdă ca nebuna.  După prima tură trage undeva unde-i cade ei bine (chiar lângă ultima treaptă a scării blocului, de obicei) se așază pe vine și face chestia aia pe care o are de făcut. Mitică își vede de-ale lui. Bubico la fel. Termină chestiunea fiziologică, se-ntoarce pe jumătate să-și vadă opera și pornește în explorarea zilnică. Miroase câteva roți din parcare, dă ocol   nucului din grădiniță după care se strecoară printre zăbrelele gărduțului grăbindu-se pe alee către o aventură cu totul nouă. La capătul dinspre blocul vecin a apărut o potaie nouă. Nu-i tocmai categoria ei, e de vreo trei ori mai mare, dar, de-ar fi să ne încredem în ce zice lumea, mărimea nici nu contează. Ori, când juri cu mâna pe inimă, e taman invers.
Mitică tocmai a gătat țigara. Ce-a rămas din ea, rest inutil, poposește lângă movilița maronie pe care tocmai a creat-o Bubico, pecetluind, încă o dată, comuniunea dintre potaia neștiutoare și stăpânul nesimțit.  În ce mă privește, ca unul care coboară scara aia în fiecare dimineață  grăbindu-se spre parcare, am învățat să bag bine de seamă pe unde calc.
Așaa... Mitică aruncă chiștocul și ia atitudine. Zdrahonul care-i amușină dosu’  lu’ Bubico e neînsoțit și pare să nu aibă un pedigree onorabil. Ba, ca s-o spunem p-a dreaptă, e cam jegos și are apucături de golan. De bună seamă că nu-i genul pe care Mitică să-l știe prieten cu odrasla lui așa că se interpune între cei doi, zicându-i vreo două golanului și explicându-i  copilei că nu merită, dă-l pustiului că nu-i de tine! Derbedeul își pliază coada-ntre picioare și se-ndepărtează aruncând priviri piezișe peste umăr. Bubico se rezeamă-n coadă și privește-a pagubă ba spre el, ba spre stăpână-su’. Și-apoi iarăși își văd amândoi de treabă. Mitică pe de-o parte, Bubico zburdând de colo colo.
În vremea asta mai sorb o gură de cafea și mă aplec nițel în afara balconului, ca să văd dincolo de colțul blocului. Mitică a rămas de-a stânga, schimbând o vorbă cu Gore, tovarășul lui cotidian de plimbat potăi, iar Bubico s-a tupilat de-a dreapta, dincolo de raza vizuală a stăpânului.  Întâi a privit strategic spre stânga, p-ormă a scrutat tot pesajul în partea ailaltă  după care s-a răsfățat maxim în tandrețuri cu golanu’. 
Satisfăcător și perfect vindicativ.
M-am fript cu cafeaua, cât pe ce să alunec peste balustradă și-mi dau seama că esența începutului de zi e după colț. Eu îmi răcoresc limba zâmbind complice, Mitică și Gore socializează banal, ca în fiecare zi, iar Bubi tocmai trăiește începutul perfect  al unei zile frumoase.
Ștefan,

12.03.2015

3 comentarii:

  1. Salut, Fanele !
    Ca unul care am avut experienta unui caine in casa - un fel de Bubico alintat la maximum de toti ai familiei , stiu ce inseamna responsabilitatea unui animalut. La inceput nu stiam mai nimic despre obligatiile pe care le incumba o proprietate canina. Vorbesc despre obligatiile fata de terti- vezi bine vecini in primul rand. Mai apoi , cand au inceput micile sesizari blande ...ca cica ar fi "plans" cand era singurica acasa , mi-am pus pentru prima data intrebarea daca n-ar fi bine s-o marit . Dar m-am izbit de vointa familiei care deja se obisnuise cu animalul si le devenise drag-nevoie mare . Ajuns aici , am invatat sa gestionez si punguta cu care pescuiam de pe caldaram excrementele potaii... Toate au fost ok pana in ziua in care si le-a exprimat :) chiar pe masa din bucatarie - asta in semn de protest pentru faptul ca o lasasem singura acasa. Aveam deja 12 anisori , 3 fatari dupa aventuri cu diversi vagabonzi , o operatie care imi scosese si ultima economie din buzunar , si multe amintiri dragalase. Am certat-o atat de tare incat mandria ei de caine de rasa nobila n-a mai suportat si la prima plimbare in parc , dusa a fost ! Amin ! In final nu pot sa nu remarc faptul ca pentru educatia unui copil , prezenta unui caine in casa ar putea insemna o lectie de viata fantastica . Cainele este un prieten remarcabil al omului . Atata timp cat omenia exista si in om ...

    RăspundețiȘtergere
  2. P.S.
    Vecinul tau este un mitocan care nu iese cu nimic din peisajul mitocanesc general al epocii de vesnica tranzitie pe care o strabatem . Omul trebuie " sfatuit" cu frumosul sa nu mai arunce chistocul pe jos si sa se aplece sa culeaga rahatul jivinei proprii ca altfel este posibil sa calce chiar el in "dansul " ...si sa-l duca pe talpi in propria casa . Daca nu vrea cu frumosul trebuie dat pe mana unei noi institutii - ce nu-i mare lucru sa fie inventata si reinventata de fapt - Bunul Simt. Pai nu ? Ii bati obrazul de cate ori nu face ce trebuie ! Si sa vezi Fanele ,ca pana la urma ...o sa te iubeasca .

    RăspundețiȘtergere
  3. Știu bine povestea cu „aia mică” și, de fiecare dată când vine vorba în vreo conversație la temă, o spun cu oarecare frison care mă-nfioară. Mai știu și regretele care te-au măcinat o vreme...
    Mitică?
    Băiat bun da' lipsuri mari. Păcatul e că sunt mult mai numeroși cei ca el decât ăilalți cu bun simț.

    RăspundețiȘtergere