duminică, 14 aprilie 2013

H2(N)O virusul bălții


Vă  mai povesteam eu cum e să fii virusat și să te doară nostalgia după baltă. Junghi de iarnă, dor de baltă. Trece vara, vine toamna, bate iarna-n scule și, tot visând la ce-a fost și ce-o să fie,  nu-ți mai trebuie copcă, ți se ia de atelier pescăresc și se înmulțesc privirile lungi pe geam, știi tu, semne de boală grea.


Și, pentru că n-ai cum să-ți domolești firea decât mângâind valul cu palma, pentru că visarea de peste iarnă doar ascute dorul de baltă, nu-l și liniștește, era clar că în tine fierbe precum mustul febra primei ieșiri, a primei vizite la casa „ihtiozaurilor”. Paranteză necesară: nevasta nu te știe de ieri, de alaltăieri. A-nvățat de mult că poa’ să clatine a dojană din cap văzând că-ntorci capul apreciativ după cine știe ce vecină, că poa’ să-ți ostoiască oful după cine știe ce blondă, da’ n-o să reușească-n veci să-ți aline dorul de ducă. A-nțeles de mult ce-nseamnă privirile pierdute-n zare. Și uite, Domnu’ și bunul sfânt Alexie te-au binecuvântat cu nevastă bună de pus la rană, oftează și ea citindu-ți suferința și se bucură de bucuria ta de primăvară. Că, vorba aia, multe-ți dă, da’ nu-i chip să-ți dăruiască liniștea regăsirii cu malul - cu valul, cu vântul din trestii și concertul broaștelor, dar, mai ales, cu beția primului dril.
Gata cu introducerea, știți voi ce vreau să zic.
Greu s-a dat dusă iarna asta, fir-ar ea de iarnă! Și tare te-a mai amețit prima adiere-a primăverii pescărești! Întâi ți-ai luat o gută de 0,12. C-așai românu’, vine primăvara și-i musai să te-nnoiești. Nu-ți iei și tu, ca tot omu’ normal, o geacă nouă ori pantofi de primăvară. Nu. Primul gând e  că acu’, când se dezmorțesc apele, baboiu-i bleg și mofturos. Nu-ți stă gândul la haine noi ci la ce mai are nou în raft Costică, o gută proaspătă că aia e anu’ trecut s-o fi copt, un cârlig fin, o aia, o ailaltă, d-ale pescarului...
Pantofii? Îs numa’ buni și ăia de anu’ trecut.
Așadar, ia să vedem: linie de 0,12, forfach de 0.08, cârlig mic și plută de 1 gram. Echilibrată nițel înecat. Testezi în găleată și-nchizi ochii. Lasă, nu mai visa că mai sunt doar câteva ore și te vaccinezi. Mâine-n zori vei fi pe baltă.
De obicei sunteți trei. Tu și, să zicem, Lache și Mache. Trei Doamne și toți trei învirusați cu H2(N)O-ul gârlii, tropăind de nerăbdare la gândul răsfățului tradițional al primei ieșiri.
Așaaa... mai încropești o linie de rezervă. Verifici inventaru-n trusă: gută e, plumb e, cârlige slavă Domnului! Plute, un marker permanent pentru colorat antena plutei, varniș de diferite secțiuni, alea-alea... Mai pui și vreo două lansete-n bagaj, deși pentru tine pescuit înseamnă o țeavă de 6 metri, o mămăligă bine făcută și legănatul bărcii. Păcat că stăpânii bălților pun frână pescuitului din barcă. La urma urmei, or ști ei ce-or ști. Lasă, altă discuție. Înapoi la inventar: găleata, scaunul, burete, o cârpă-două. Suporți pentru bețe. Juvelnic și minciog. Țoalele de baltă și cutiile de momeală. Nadă. Oftezi la gândul promisiunilor neonorate, lasă, iar altă discuție, nu-i locul aici.
 Mai sună-l pe Mache să dreagă el niște amestecuri numa’ de el știute. Are omu’ ăsta niște rețete de nadă cu care n-ar de greș nici în cadă! Face el cumva oarece mixuri cu esențe de migdal, vanilie și praf de broască, parfum de palincă și bolborosit mărunt din buze, cu usturoi și cozi de șarpe și, la final, pe când toate cele fierb în ceaunul bunicii cel fără de vârstă, mai dă o cădelniță cu fum de tămâie. Săracu’ pește, n-are nici o șansă!
Lache e cumintele grupului. Este componenta de echilibru a echipei. Liniștit, face cum îi zici, se-așază unde-i zici tu că e mai bine, te-ntreabă chiar și care-ar fi, la o adică, momela cea mai bună. E omul fără de care orice ieșire la baltă e neterminată, dacă-nțelegeți ce vreau să zic. „Mai zi odată, la cât ai zis să fiu la tine?” întreabă Lache. „la cinci fără un sfert, nu mai târziu că se ofilește Mache-n drum așteptându-ne”, îi răspunzi tu.
Somnul n-a fost somn.
A fost o zbatere neliniștită, o căutare, o perpeleală febrilă. Greu ai adormit, repede te-ai trezit. Fixaseși deșteptătorul la 4, da’ cine are atâta răbdare?! Nici 3 nu era când ai făcut ochi.
Gata, sunteți pe drum. În interiorul mașinii plutește amestecul ăla de veselie nestăpânită, de așteptări îndelungi gata să-și găseacă împlinirea. Aroma cafelei la termos. Mache și  subiectele socio-politice. Lache și veștile noi despre nepot. Tu, treimea care are un răspuns la toate. Oare cum nu obosești?! Curios, nu se insinuează în discuție nici un subiect despre știuci ori ciortani. Despre rețete de mămăligă ori cea mai bună nadă. Despre sculele cele noi ori în ce tigaie se prăjește cel mai bine carasul. Nu, nenică! Mache, ochiul vigilent al cetățeanului mereu aburit de bolboroseli politice, conchide oftând: „ai avut dreptate, toți sunt la fel!” Hm, îți zici în sinea ta, parcă acu’ simt un iz de sinceritate când o spui, nu-i prima oară când accepți evidența asta numa’ că-i prima oară când mi se pare c-o spui crezând-o. Și p’ormă vă  faceți iară griji pentru viitorul nepoților voștri, pentru ce s-o mai lipi de ei la școala aia care pare că nu-i mai învață nimic, pentru sănătatea voastră și a lor, pentru ce-i aia educație și respect. Suntți deștepți, enunțați adevăruri fundamentale cu aerul că voi le-ați descoperit întâi. Ei, or mai fi zis și alții, da’ nu așa de inteligent ca voi! „Nu vezi? încerci să-i deschizi ochii lu’ Mache, ăștia n-au nici un interes ca școala să producă oameni educați. Ne vor proști, Mache! Omu’ educat gândește. Omu’ educat e greu de manipulat.”
Te enervezi, nu-ți plac subiectele astea. Noroc că iată, după colț e izbăvirea. Tragi la malul gârlii, strunind bidivii. E încă noapte, la răsărit abia-abia mijește-a roz, balta doarme dusă sub o pătură de ceață. Nu sunteți primii, ici colo licărește câte-o luminiță pe mal. Coborâți, descărcați, vă tremură glasul. Alături, două mașini. Alții pe care i-a scos neliniștea din casă.
N-ai răbdare să se facă ziuă, ai aruncat deja undița dar habar n-ai unde-i pluta. Lache  te mai îmbie la o gură de cafea, e încă noapte și vă mișcați în ceață ca-n vis, niște umbre bâjbâind, răcorindu-și firebințeala. Sunteți aici, uite, răsplata pentru așteptarea cea lungă este clipa asta. Nu-i așa că te simți ca-n jacuzzi? Nu-i așa că simți cum toate gândurile grele, toate neliniștile, toate grijile se topesc în ceața bălții? Viața-i frumoasă, mama lor de griji!
Încet, încet, se face ziuă. Nu-i cine știe ce activitate. Nădiți, îl întrebi pe Mache dacă nu cumva trebuie rostită o incantație când arunci bolovanii de nadă. Mache râde „da, sigur, da’ nu vând secrete, frațicule!”
Și p’ormă vine primul caras. Mic, ici colo a năpârlit de câte-un solz, semn că baboii au început să depună icrele.  „Să faci bine să vii cu bunică-tu’, sfrijitule! Hai, pa!” Oricum, chiar mare de-ar fi fost, tot l-ai fi eliberat. Păi d-aia, că primul baboi din an e întotdeauna norocos, se eliberează. Nu-ți faci griji, vor mai veni și alții.
Totu-i frumos. Balta trăindu-și firea cu toate ale ei, satul dormitând într-o lume aparte. Aici e un univers în care orăcăitul broaștelor se împletește cu foșnetul stufului, zburătăcitul rațelor sălbatice cu pleoscăitul crapilor, cântul păsăretului cu clipocitul valului în mal. În spatele vostru, în lumea satului cel veșnic, cocoșii se sumețesc în poiete. Se aude câte-un câine zicând ceva pe limba lui, pare să converseze cu pretinu’ lui din celălalt cap al satului. Ăla-i răspunde, se mai amestecă și un al treilea. E limpede că au ei un cod al lor și oarece probleme de rezolvat. Vreo nuntă, poate, la o vecină-n călduri.
Ziua se ițește pe după ceață. Tragi cu ochiul către vecini. Lângă cele două mașini au apărut două măsuțe și câteva scaune. Sunt două familii destul de numeroase, copii, neveste care și-au irosit bunătate de somn de dimineață numai ca să-i facă „sultanului”, pescar virusat vezi bine, viața frumoasă. N-ai prea multe motive să te bucuri. Îți zici că în toată poezia asta de viață nu se poate să nu-și amestece și ăla negru coada. Că n-o să treacă mult și-or începe chirăielile odraslelor, răcnetele taților „Elviro, ia mai adu, fă, o bere!” și iar o să-ți condimenteze ziua Guță, Minune sau Salam. Așa că te uiți cu înțeles spre Mache și dai din cap. „Băieții buni n-are noroc, Mache!” Pe malu’ălălalt albul zilei îți relevă tabloul bălții vii. Suprapopulate, vreau să zic. Și mașinile tot curg. Se umple balta cu „virusați”.
Vezi bine pluta acum. Ai schimbat viermușii cu mămăliga. Încă n-ai văzut baltă unde carasul să refuze bunătate de cocoloș, gălbui ca puful puiului și aromat ca prăjitura bunicii. Numa’ că uite, ăștia de-aici par să aibă alte gusturi. Mache e relaxat ca un elefant în baie. Pare că baboiul încă doarme, nu prea trage, da’ nu-i nici un bai. Chiar de-ar fi să nu vadă un țac, ăsta-i locul unde-ar vrea să fie, ăsta-i raiul lui și-al altora ca el. Nici tu n-ai parte de cine știe ce acțiune. „Pe 24 e solunara bună,” zice Mache. „Azi e proastă rău.” Tu dai din cap și zâmbești. Ai tu o vorbă cu Lache de fiecare dată când puneți la cale o ieșire: „să nu uiți să-l întrebi pe Mache cum îi solunara. De-o fi foarte bună mai bine stăm acasă. Mergem numa’ dacă-i proastă.” Adică, mai pe înțeles, nu dai doi bani pe aburelile-astea. Lache, în schimb, nu mai prididește. Tot se-aud pleoscăieli de bun augur. „ Încă unu’, Lache? Bravo, mă băiatule, aveți cuvântu’ dă-i nainte!”. Pe urmă, pare că vrăjile lui Mache dau, în sfârșit, roade și la voi. Ba chiar vine-o vreme când carașii cei grași par a sta la coadă la cârligele voastre. Aferim! La plecare tu declari că a fost o zi bună, Mache ridică juvelnicul și surâde ca un motan care tocmai a dat de smântână iar Lache e pe trei sferturi fericit. De-n sfert îi plânge inima gândindu-se cât are de curățat. Și zici către Mache, surâzând cu subînțeles: „Urâtă solunară azi, Mache!”
P.S.
Mulțumim vecinilor! Familii cu bun simț, fără muzică, fără gălăgie excesivă, doar râsete și glume firești într-o asemenea conjunctură. Uite, acu-mi pare rău că nu mi-a dat prin minte să le zic o vorbă bună la plecare, un ceva ca „deie-vă Domnu’ sănătate și ieșiri frumoase, oameni buni!” O meritau.
Ah, mă tem că n-o să vă pot convinge că am trăit ieșirea ideală. Așa că da, recunosc, au fost niște „băieți de băieți” pe malu’ălălalt care ne-au delectat cu vorbe tari. Cunoașteți genul. „Să moară mama!”, „Să moară familia mea”! la asta cu decesul unei întregi familii îți zboară gândul la nenea ăla din blocul tău care i-ar fi transmis cinic, peste baltă, că „poate n-ar fi o idee așa de  rea, dacă familia aia a reușit să producă un pitecantrop ca tine, Gorobete!”. Băieți tari în sex, cei pentru care nici-o propoziție nu are un înțeles stabil dacă nu conține partea lor anatomică definitorie. Partea cu care, desigur, se identifică. Lache optimistul nevindecat, zice că suntem, încă, mai mulți ca ei.
Eh, ducă-se, nu mă rabdă cugetul să închei referindu-mă la neanderthalieni.
Cum să nu-ți dorești să te-ntorci? A fost o minune de zi. Vreo 23 de grade ne-au mângâiat creștetul, am pus deja primul strat de bronz pe obrazul stâng iar un vânticel s-a răsfățat doar cât să cânte-n păpuriș și să-ncerețească balta. Capturi frumoase, o vorbă cu amicii. Așa, cât pentru o săptămână-două, ne-am scuturat de zgura stresului. Mai venim, că tare ne mai place!!

Ștefan,
14.04.2013

13 comentarii:

  1. Măi Bubuleanule, după minunea de zi petrecută pe baltă împreună , mă gândeam eu că vei avea o inspiraţie faină şi un gând bun ca să pui şi tu o postare cu subiectul nostru preferat.Acu' nu că vreau ca să te laud , dar chiar mi-a plăcut felul în care ai alcătuit-o. Ai adus-o tu aşa de frumos din condei încât chiar seamănă cu o operă de artă. Tablourile sunt rupte din aşteptarea noastră de peste iarna ...parcă prea lungă şi sunt atât de vii încât mi se umezesc ochii citindu-le. Iar fotografia este atât de potrivită...şi-mi aduce aminte de pânza de păianjen ce se ţesuse peste scăunelul meu de pescuit pe care l-am uitat acasă. Vezi bine că pânza a fost una vrăjită ce-mi ascundea cu totul acel element de confort minim la un pescuit static precum al nostru.
    Cu mare drag , Mache . :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Păi, dacă ție nu ți-o place, atunci cui?! Că doar, cum zisei mai sus, greu ne doare când ne doare de la virusu'ăsta.
    Așa-i că acu' ai aflat și tu de ce se zice „unde nu-i scaun, vai de ciolane?”

    RăspundețiȘtergere
  3. De acu' vreo sută cincizeci de ani când mergeam cu tata la pescuit la crap şi caras, am rămas cu o impresie. Că pescuitul e frăţia noastră cu spiritul misterios şi primăvăratic al apei, ieşit tăcut din neguri dimineaţa şi leneş ziua până-n amurg, când trage bine peştele...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eheheee! Frumooos! Adică tu ai amintiri de pe vremea când crapu' și carasu' erau frate cu românu'!
      Uite, la fel și amicu' Mache, care nu lasă nici-o ieșire orfană de-o poveste de demult, cu crapi cât damigeana și știuci găzduite în izmene.
      Sigur că ai dreptate. De-aia cred că nici nu i-ar sta bine bălții fără mulțimea de împătimiți care-i populează malurile.

      Ștergere
  4. Bubu, ce bine ar fii daca s-ar implini si vorbele vecinilor, tuturor. Sa se faca asa...o magie, o minune, un dar venit din alta lume, atunci cand vecinii incep cu:
    " Sa moara familia mea " sa se si intample. Cred ca atunci am sa ma apuc si eu de coada unei pescuitori, sa stau pe un scaunel la un mal de vreo balta maloasa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, înțeleg bine ce spui. Doar că așa ceva n=o să se-ntâmple-n veci. Și, dacă stau bine să mă gândeasc, cel mai mult m-aș bucura dacă minunea s-ar produce în mintea lor. Tare-aș vrea să văd un astfel de individ iluminat deodată, privindu-se pe sine însuși, scârbit de propriul limbaj și cutremurat de conștiința nulității sinelui.
      Asta ar fi o minune!

      Ștergere
  5. Bubu, am avut ocazia sa cunosc vreo 2-3 indivizi din aceasta cultura hinduso-budisto-panjabo-erupoeana-pocaita. In mijlocul nostru, oameni normali, vreau sa cred, nu iti puteai da seama ca A.D.N. ul lor carat pe drumurile Kashmirului si a stepelor tataresti,dar din pacate ramas prin Baraganul nostru, nu ai fii spus ca sangele lor era din mirosul lemnului afumat in corturi de sub carute . In schimb, atunci cand erau intre ai lor se transformau, erau la fel ca cei din satra. Vorbeau la fel ca ei, mancau si injurau la fel ca ei, se uiatu piezis la noi cand privirile noastre se intersectau, sareau la bataie si persiflau pe toti din jurul lor, la fel ca cei mai spurcati balaoachesi ramasi pe maidanele Bucurestilor. Te uiati la fetelor cat de bine se simteau cand faceau asa, erau in mediul lor, era o parte din viata lor, faceau parte din sangele lor, dupa care, atunci cand reveneau in mijlocul nostru, nu ai fii spus ca el, ei, se puteau comporta la fel ca ei...sangele ala, al lor, care miroase a caine ud sau a sunca afumata ii tradeaza.

    RăspundețiȘtergere
  6. Oof, Laure!
    Mă mănâncă deștele să intru într-o dezbatere de-acum clasică, cu subiect deja consacrat, acela al nenorociților de țigani, antisociali incurabili, etc, etc...
    Știi, oricâte argumente s-ar aduce, pe oriunde s-ar preumbla firul dezbaterii, orice lucruri deștepte s-ar spune într-un sens ori în altul, în final, când ne vom fi răcorit și liniștit la cap, vom pune degetul fix pe bubă ba chiar vom releva și remediul: IGNORANȚA și, cu voia matale, EDUCAȚIA.

    RăspundețiȘtergere
  7. Pe firul amintirilor, vă întreb dacă mai ştiţi ceva de Valentin, "masca" or? "masca de oxigen", precum îşi spunea. Mă iertaţi pentru că întreb, însă era o vreme când vă scriaţi.

    RăspundețiȘtergere
  8. Bună, Camelia!
    Ooo, ce de vreme a trecut! M-am uitat pe blogul lui să verific când am comentat ultima oară vreunul dintre articolele lui, au trecut mai bine de doi ani.
    Nu mai știu nimic.
    Acum aflu că-l chema Valentin.
    Știu doar ce spunea el la acea vreme, parcă îl apucase o lehamite si nu-i mai ardea de scris. Păcat, era o bucurie să-l citesc.

    RăspundețiȘtergere
  9. Da, aşa îl chema, Valentin, şi ce spunea el, scrisul lui, era semn de viaţă, viaţa lui, în care îmi păruse că începe să devină un străin, înstrăinându-se de ea.
    Nici măcar fantomatic nu îl mai simt, şi de-asta te-am întrebat, pentru că ştiu că vă scriaţi. Parcă a dispărut pur şi simplu din lumea asta, sau poate doar a lăsat în urmă o lume pe care vrea să o uite.
    Mulţuemsc mult pentru că mi-ai răspuns.

    RăspundețiȘtergere
  10. Eh, n-ai pentru ce!
    Altminteri, chiar dacă ar putea suna banal, cu toții ne luptăm cu ce ne e dat. Până la urmă toate trec. Și cele rele dar și cele bune. Nopți, zile... viața.

    RăspundețiȘtergere
  11. Tot ce trece, rămâne. Mai e şi asta, sau mai ales asta.

    RăspundețiȘtergere