Șabloane

M-am gândit să vă spun povestea asta pornind de la un șablon. Acela al asocierii anilor ce trec cu alaiul de disarmonii mai mult ori mai puțin inevitabile.

Șablonul:  mă băieți, aflați că bătrânețea, acea neavenită stare fiziologică pe care n-am prea vrea da’ trebe să ne-o asumăm într-un final, bătrânețea, zic, aduce cu ea numa’ d’alea strâmbe. Ceva neplăceri prin oase,  niscai derapaje în funcționarea unor organe, un scalp din ce în ce mai golaș și bogăție de păr unde n-ai nevoie de el. Și de-ar fi numai asta! Nee! aflați, dragii moșului, că pe lângă dezagremente fizice te mai bântuie și fel de fel de metamorfoze nașpa în planul ălălalt, de spirit, vezi bine. Nici nu știi când te-ai procopsit cu tabieturi,  când din ce în ce mai des „pe vremea mea” și-o clătinare semnificativă din cap exprimă dezacordul tău cu morala vremii de azi, când îți e din ce în ce mai clar că lumea se duce de râpă și nu-ți mai place nimic nou. Și-ți clădești, cărămidă cu cărămidă, universul tău privat. Te-așezi confortabil în cele câteva certitudini personale, imuabile și lași două-trei punți către restul lumii.

Îmbătrânești. Te-ncorsetează tot mai des neputințele. Și renunți. Și iar renunți. Și-ncepi să ai o altă perspectivă asupra vieții. Ce-i bun, ce nu-i bun, ce-ți place, ce nu-ți place. Ce-ai vrea să ai și nu poți...

Și-uite-așa, pe nesimțite, nici nu știi când te-ai acrit.

...ce-ai vrea să ai și doar crezi că nu poți avea.

Șablon.

Cum vă mai spuneam, strada e spațiul în care revelațiile înfloresc la tot pasul, ochi să ai să le vezi.

Deunăzi mă așez cuminte la semafor. Primul în șir, într-a-ntâia, cu stângul apăsând ambreiajul, așteptând verdele. Și, culmea nesimțirii, o toyotă din alea mici se insinuează înaintea mea, furându-mi pole-position-ul. Păi, dacă șoferiți și voi, cu siguranță știți că chestia asta e un afront. Îmi zic că merită să-i zic vreo două da’ n-am cum, se face verde și gărgărița japoneză zburdă înaintea mea, croșetând de pe o bandă pe alta până la următorul semafor.

Știți, drumul meu spre serviciu e unul destul de lunguț, mult în afara Bucureștilor. Cale de vreo doi kilometri, între două sate, e o porțiune de drum drept, vecin cu o pădure, traversând un câmp. O poezie de drum, zona în care mă-mbăt dimineața cu răsăritul și mă liniștesc la-ntoarcere cu apusul. Așa încât o las moale, ca să mă bucur de viață. Ei și, de vreo câteva săptămâni, mă-ntâlnesc în unele dimineți cu o Dacie Logan. Pe același sens de mers,  mergând cătinel, cătinel. Întâi mi-am zis că-i unu’ care, ca și mine, adulmecă câmpul încărcându-se pozitiv. Apoi am văzut lămâia din geam și, firește, l-am depășit. Cătinel, da’ nici chiar așa! Dau semnal, depășesc și, ca orice om cu reflexe normale, întorc capul să-l văd pe șofer. Era o venerabilă doamnă intrată binișor, la o privire fugară, în al șaptelea deceniu de viață. Privea drept în față, temeinic ancorată de volan cu ambele mâini, în priza corectă.

... la următorul semafor am șansa să ajung paralel cu japoneza. Mă-ncrunt semnificativ și-ntorc capul către nesimțit.

Cum să vă descriu... surpriză e puțin spus. A fost un sentiment amestecat, de stupoare și încântare în aceeași măsură. De admirație și de respect, dacă puteți înțelege că așa ceva, în conjunctura dată, este posibil. Doamna de la volan mesteca oarece și cotrobăia pe scaunul din dreapta, destul de febril. Pare-se că a aștepta imobilă, cu ochii-n becuri, să se facă verde nu stătea în firea ei. Era un timp mort pe care, vezi bine, nu-și permitea să-l piardă. Musai să facă ceva. Doamna, ca să știți, părea că a lăsat în urmă mult peste șaizeci de primăveri.

Și-uite-așa mi-a căzut năduful într-o caldă și amuzată admirație.

Șablon.

Bătrâneța nu-i renunțare.

Bătrânețea e un concept, fals încărcat cu conotații negative. Doamna de pe câmp, mi-am zis, e precis învățătoarea din sat care locuiește la oraș. Loganul e mașina pe care și-a dorit-o dintotdeauna. A vrut să conducă propria mașină și n-a renunțat iar mulții ani care i-au cernit tâmplele și i-au slăbit vederea nu i-au diluat și pofta de viață.

... a plecat, cum altfel, tare grăbită de la semafor. Ronțăind  un biscuit și valsând abil de pe o bandă pe alta. Avea treabă, de bună seamă și n-avea vreme de tândălit pe drum.

De-aia zic, feriți-vă de șabloane!

Poate că așa e. Poate că doamnele chiar sunt în acea felie de viață care, zic filozofii-ăia mintoși, e vecină cu veșnicia. Poate că după prima curbă, fie ea pe câmp ori după următorul semafor, e poarta lor către dincolo.  Ei și ce? nu-i pentru toți la fel?

Amândouă, fac prinsoare, trăiesc fiecare zi făcându-și planuri. Și zâmbind măcar odată. Ce bătrânețe?! Prostii...

Ștefan,

16.02.2013