joi, 22 decembrie 2011

RICĂ - partea doi

urmare de la...

Așaa, revenim. 
Tata și cei doi unchi ai mei au curățat locul. Pământul e înghețat exact atât cât să fie bine. De sus fulgii sunt tot mai rari. Rânduiala cerului.
Ghiță urlă cât îl țin rărunchii. A fost liniștit toată noaptea de Ignat. Ba chiar și dimineața asta, dacă nu băgăm de seamă vociferările lui că ieri nu i-am umplut trocul cu grăunțe ci doar teica cu apă. Nu-i bine să își umple mațele cu mâncare înainte să-i vină sorocul. Mama zice că e greu să cureți după, mă rog, știe ea ce știe. Mă învârt pe lângă ei în vreme ce Ghiță e adus, în ciuda protestelor, la locul curățat de zăpadă și pregătit cu toate cele. Rică face el ce face și-l amuțește, după care, fiindcă așa e tradiția, ăi mari beau o țuică fiartă. Paranteză. De dragul tradițiilor românești, trebuie să v-o spun și p-asta. La noi în sat nu se face sângerete. Poate știți, acel cârnat roșiatic (gustos, zic unii), în care sângele porcului abia tăiat este unul dintre ingrediente. Bleahhh!!  fie la alții, pe mine să nu contați!! În acele locuri (domnițelor de la oraș, să nu strâmbați din nas) femeile pun un vas sub gâtul porcului și colectează sângele porcului sacrificat. Gata, trag nădejde că n-ați mirosit săruri pe nas ca să rămâneți în fire.
Bărbații dau gata prima cănuță de țuică fiartă. Frații tatei pleacă acasă. Ei urmează la rând și trebuie să termine rânduiala. De-acuma, tata și Rică sunt de-ajuns ca să facă ce e de făcut. Se-nțelege, cu ajutorul meu de neînlocuit.
Începe pârlitul porcului, că deja mi-e greu să-i mai spun Ghiță.
Dacă nu știați, partea asta presupune ca cel care o face să fie artist. Ca să pricepeți, trebuie să plecăm de la finalul etapei. Adică, după ce-l pârlești, șoriciul nu numai că nu trebuie să mai aibă perii ăia aspri și groși, ci trebuie să  fie rumenit ca și coaja pâinii proaspăt scoasă din cuptor, numai bună de ronțăit dar și ușor de mestecat, taman ca pâinea mamii scoasă din cuptor. Întors pe toate părțile, răcorit cu zăpadă pe unde inima focului de paie a fost prea încinsă, șoriciul capătă culoarea cuvenită pe măsură ce trece timpul.
 „Grijă mare la burtă, tot repetă Rică. E subțire ca hârtia”.
Știți, nu-i bai mare că mai crapă pe alocuri. E numa’ bine ca să-l gustăm, că doar asta așteptăm de un an de zile. Gustul de șorici pârlit cu paie. Ce butelie cu gaz?! E subterfugiul orășenilor și al nepricepuților, ca să-l citez pe Rică.
L-au pârlit. Până acum, rolul meu nu era în scenariu. De-aici încolo, am responsabilități. Porcul trebuie curățat de toate cele de după pârlit. Vă închipuiți, pe lângă părul lui gros și aspru, nu numai că n-a făcut un duș cât a trăit, s-a mai și bălăcit în noroi, că d-aia a fost porc. Întors pe toate părțile, copt numa’ cât e potrivit, nici prea mult, nici prea puțin. Apoi, șoriciul trebuie opărit cu apă clocotită și răzuit cu cuțitele peste tot. Eu aduc apa și, ca să mă simt util, trebuie să curăț, conștiincios, piciorul stâng din față. De când mă știu, ăla a fost piciorul meu. Eu l-am ales atunci când am crescut destul ca să înțeleg ce-i aia să ai o treabă la tăiatul porcului. Nu-i vorbă, îmi mai scapă câte ceva, dar termină tata. El a avut grijă ca, după ce l-a pârlit atât cât trebuie, să coacă unghia și să i-o smulgă cât încă era fierbinte.
Între etape, țuica fiartă. Eu nu, se-nțelege. Ei, da. Așa-i obiceiul,  trebuie să mai înmoi gerul cumva. Câte-o cănuță. Încă mai e treabă și lu’ Rică nu-i trebuie mult.
Ce se mai întâmplă după opărit și răzuit? Frecatul cu sare grunjoasă și mălai.
Și-acum am treabă. Numai că nu mai e atât de plictisitor ca răzuitul.  Și nu numai de-aia-mi place. După etapa asta porcul se mai opărește odată cu cât mai multă apă clocotită, după care se acoperă cu pleduri, mă gândeam eu, ca să-l putem călări cât mai bine noi, prichindeii. De fapt, gândesc acum, probabil că era o ultimă etapă de frăgezit șoriciul. Tata și Rică măi rădeau o țuică, în vreme ce noi îi dădeam călcâie porcului.
Restul nu mai e interesant, în ce mă privește. Rică își dovedește, odată în plus, măiestria și tranșează porcul, după ce desenează, crestând cu vârful  cuțitului pe fruntea porcului, crucea de cuviință.  Dacă tot v-am redat filmul, așa cum îl înțelegeam eu atunci și cum l-am tot revăzut de-a lungul anilor, atunci poate că e bine să vă mai spun că porcul, la tranșat, se poate „desface” pe spate sau pe burtă. Se scot șuncile, mușchiuleții mari și mici, se separă carnea de tocat, osânza și grăsimea de topit. Coastele, pulpele din față și din spate, căpățâna. Nimic nu se aruncă de la porc.
Bărbații au terminat. Restul e treaba femeilor. Să curețe mațele, să pună ce e de pus în fel de fel de vase numa’ potrivite, să umple cârnații, să facă toba și piftia și câte altele pe care nu le știu. Între timp, într-un ceaun, pe pirostrii, sfârâie pomana porcului. E cineva care nu știe ce-i aia? Care nu știe ce-i în ceaun? Ficățel, rinichi, mușchiuleț, fleică, ceva grăsime, antricot, costiță. Și ce-o mai fi. Mama scoate varză acră, castraveciori, gogonele și-o sticlă de vin roșu. Și răstoarnă, când totul e gata, o mămăliguță aurie în mijlocul mesei.
Poftă bună!
Vă vine să credeți ce de colesterol? Ar putea spune, îngrijorat, un tip responsabil, preocupat sincer de sănătatea lui. Aveți idee ce gustoasă e acea pomană a porcului? Aveți, n-am nici un dubiu, ce-i aia colesterol?!
Seara, Rică se întoarce acasă adus de ultimul client.  Și-a făcut treaba la vreo trei-patru gospodari. Același ritual, multiplicat de tot atâtea ori. Nu s-a „rupt” decât după ultima pomană a porcului. Nu-i prost de tot Rică.
Da’ nici deștept.                                      


Ștefan,
21.12.2011

8 comentarii:

  1. Hai mai Faneleeee....Mi-ai facut pofta cu pomana asta a lui Ghita . Si tuica aia era faina . Mmmmmm ... ce amintiri frumoase ai si tu !!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mie mi-a adus aminte de seminarele de magie albă din facultate. De Vasilca, (basileus - greaca, rege) aşa cum se numeşte jocul porcului, întâlnit doar la aromâni şi români în Europa, dar venit pe filieră egipteană, greacă sau orientală (încă nu e clară), drept zeitate ce învinge timpul, Osiris, sau zeu oriental al timpului ce îmbătrâneşte şi moare. În cinstea lui, capul porcului, împodobit cu panglici, e onorat prin cântece şi dansuri rituale. În spaţiul nostru, al vechilor traci, ramură a dacilor şi popor al lupilor, porcul pare o vietate neobişnuită într-o lume montană, cu oi ş i păsări, în cel mai exotic caz cu zimbri, cerbi şi dropii. Aici, porcul e o divinitate solară, care trebuie sacrificată ca şi timpul, la finele anului care îmbătrâneşte şi purificată prin atributele solare, focul. Tortura simbolică prin foc şi apă clocotită, e o purificare simbolică, cu valori practice (dezinfectare). De altfel, în tradiţiile româneşti, femeile care lucrau în zilele de sărbătoare erau pedepsite cu violenţă de personaje sinistre, ca Joimăriţa sau altele, prin tortura cu foc sau apă clocotită. Purificarea e urmată de înmormântarea rituală, cu paie sau pânză de in curată, fiindcă spiritul timpului şi al soarelui trebuie îngropate ca să poată renaşte, anul următor. De altfel, sacrificarea porcului de Ignat e mai degrabă un omagiu adus focului (ignis- foc în latină) decât Sf. Ignatie, fiindcă de regulă, creştinismul e un strat cultural aşezat peste tradiţia rituală aşa-zis păgână, fuzionând specific cu ea şi refăcând simboluri laice în haină religioasă. Sângele, oricât de sensibili am fi, are alte valori, mai aproape de lumea precolumbiană, unde era mai preţios ca aurul, cu certe semnificaţii purificatoare. Tradiţiile noastre spun că sângele fereşte de boli, iar faptul că e colectat sau lăsat să curgă în pământ şi nu în interiorul casei, în vreun cazan, e legat de acelaşi valori purificatoare ale elementelor primare, pământ, foc, apă. Pomana porcului e tot un strat creştin suprapus peste unul laic, consumul ritual al cărnii zeului sacrificat nu vorbeşte despre canibalism, ci despre perpetuarea lui în cei vii, deci asigurarea nemuririi. Călărirea porcului de către copii e o pură tradiţie românească, fiindcă se spunea că dacă-l vor călări după sacrificare, vor avea noroc tot anul. În afară de sângerarea propriu-zisă, am asistat şi eu la astfel de sacrificii în bătătura bunicii şi chiar a casei de vacanţă a părinţilor mei. Dar şi eu, ca şi tine, vedeam cum oamenii perpetuează aceste obiceiuri, fără să le dau importanţă şi a fost nevoie de Silviu Angelescu, pe atunci asistent la catedra de folclor, actualmente director al Institutului de Arte al Academiei, ca să ne deschidă ochii asupra bogăţiei noastre de tradiţii. Ca să nu mai vorbesc de minunatul Ion Ghinoiu, cel care a scris atâtea lucrări etnografice minunate. (Scuze pentru un post atât de lung, dar când e vorba de tradiţii, e fascinant să-ţi aminteşti, să le explici...) La mulţi ani !

    RăspundețiȘtergere
  3. Eheheiii, Răducule!! Dă-mi voie să-ți comunic că duminică am de gând să fac ochi cu un singur gând: „colesterol” este o noțiune inventată de răutăcioși și producătorii de medicamente. Un ceva abstract, un balaur care se dă la mine de vreo câțiva ani încoace. O să setez reacția mea pe „ignore” și o să ronțăi cu entuziasm oarece componente porcine din cele pomenite mai sus, direct din ceaunul care, din câte am aflat, este deja instalat pe pirostrii. Uite-așa!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Săr-mâna, voce atotștiutoare!! :-)
    Despre ce scuze vorbești?! A fost o încântare să citesc cometariul tău. Și, crede-mă, n-o spun doar ca să fiu amabil.
    Trebuie să-mi mărturisesc bietele limite întru descifrarea semnificațiilor din partea cealaltă a laturii pur gastronomice. Mă rog, ar fi oarece elemente care n-au legătură cu tigaia (crucea de pe frunte, la o adică) dar trimiterea la creștinism e atât de directă încât nu mi-am pus niciodată nici-o întrebare.
    Știi, cu oarece sfială, aș îdrăzni să te întreb: unde încadrăm imuabilul ritual al țuicii fierte? :-) :-)

    RăspundețiȘtergere
  5. Fanele , la cat te stiu eu de riguros in alegerea unui mod sanatos de alimentatie , daca vei face un mic abuz de sarbatorile de Craciun sau de Paste , nu cred sa te afecteze prea tare . Ei iti doresc sa-ti mearga la inima totul !
    Radu

    RăspundețiȘtergere
  6. Mulțumesc, Radule! Și ție la fel, oricare-ar fi specialitatea de sezon la care te vei dedulci!
    Între noi fie vorba, astă seară am gustat cârnații tradiționali („home made”) pe care i-a comis, ca în fiecare an, Maia. Eu nu am un parti-pris pe felia cârnaților, parol! (băieții mei au rugat-o pe Maia să țină rețeta secretă), adică vreau să spun că toată determinarea mea se clatină grav atunci când sfârâie slănina în ceaun...

    RăspundețiȘtergere
  7. Le si simt mirosul , Fanele !
    Dar cel mai mult imi place imaginea familiei in jurul mesei , cu bradul frumos impodobit alaturi , cu veselia celor mici , bucuria celor mari de a fi impreuna cu cei dragi . Nu-i putin lucru . Sa va aduca Mosul cel Bun tot ce va doriti !

    RăspundețiȘtergere
  8. Mulțumesc, Răducule!
    Cum mai ziceam și-n alte dă-ți, deie-ți Domnul necazuri mici, mici (că fără, îți garantez, nu se poate) și bucurii mari, maaari!
    Sănătate tuturor!

    RăspundețiȘtergere