Am auzit, cu ceva vreme în urmă, un enunț tare deștept.
Nu se face să nu pomenesc aici numele celei care, cu atâta spirit, ni-l împărtășea atunci, la o televiziune: sărut-mâna, Monica Ghiuță!
Enunțul: ca să trăiască liniștit și împăcat cu viața, omul ar trebui :
- Să aibă PUTEREA să accepte ceea ce nu mai poate fi schimbat,
- CURAJUL să lupte pentru a schimba ceea ce poate fi schimbat
- și ÎNȚELEPCIUNEA de a discerne între cele două.
Oare vor fi fiind oameni care să nu fi trăit niciodată sentimentul că un ceva nefericit care li se întâmplă este un lucru absolut nemeritat? Că soarta e crudă, că nimic din modul lor de viață, relațiile cu cei de-alături ori cu lumea în general nu îndreptățea o așa soartă?!
Astăzi tata ar fi împlinit... un număr de ani. Nici nu contează câți.
Veți fi având, mulți dintre voi, un gol în suflet când vă gândiți la ei, la părinții voștri care s-au dus. Curios, nu-i așa, cum ne bântuie regretele când ei nu mai sunt. Cum trăim, zi după zi, încarcerați în convențiile și comandamentele care ne ghidonează viața, atenți doar la ce ni se-ntâmplă nouă sau preocupați de ăla micu’, ori de ăla micu’ al lu’ ăla micu’...
Părinții?!
Îi știm acolo, în căsuța lor mirosind a vechi, cu aceleași lucruri așezate în aceleași locuri. Doar ici-colo, mai apare o poză a unui nepot ori, har Domnului, a unei strănepoate. Nu prea avem timp pentru ei câtă vreme mai respiră. Sunt acolo, undeva, la casa lor. Când și când mai dăm un telefon. Ori, ce bucurie, mai trecem pe la ei.
Nu-s prea împăcat cu mine scriind despre tata. Uite, eu chiar cred că sunt lucruri numai ale mele. Pe mine gândul la el, amintirile despre tata mă bucură profund. Simt cum ceva în adâncul meu se liniștește. Bucuria mea, liniștea mea. Mi-e greu s-o împărtășesc cu alții...
Pe urmă, îmi zic, mulți, tare mulți dintre voi veți fi trăind, ca și mine, același simțământ când vine vorba despre cei care-au plecat. Durere că ei nu mai sunt, un zâmbet și-o lacrimă văzându-i într-un film de familie și regretul că (și voi, ca și mine) ați înțeles prea târziu un adevăr simplu. Că prea multe sunt nimicurile pe care le valorizăm, multe fleacuri care ne umplu viața și din cauza cărora ne scapă lucrurile care contează. Pierdem oportunitatea de a aduce lumina în ochii lor înecați în suferința bolilor. Le refuzăm ocazia unei bucurii care ne-ar costa atât de puțin: doar un „săru-mâna, tată” și o mică parte din timpul nostru. N-om fi având, poate, prea multe lucruri să ne spunem. Dar pentru ei nici nu contează. E destul că am trecut pe la ei, doar să-i vedem.
Tata nu vorbea prea mult. El făcea. Muncea enorm. Fiecare zi din viața lui ca persoană conștientă, rațională, ar putea fi dată ca exemplu de om integru, echilibrat, absorbit de munca sa și de dorința ca ceea ce face să fie bine făcut.
M-am poticnit.
Tot ceea ce vreau să vă spun ar putea fi asimilat unui clișeu. Acela al fiului profund atașat amintirii tatălui său care încearcă să-i aducă un omagiu.
Și iar ajung la cutiuța mea cu trăiri personale. La bomboanele cu ciocolată pe care le savurez numai eu, neștiut, în colțul personal de viață.
Te văd, tată, udând grădina. Nici vorbă de pompe la vremea aia, umpleai, la puț, găleată după găleată și le cărai până-n mijlocul curții. Alergam pe lângă tine, cu ulcica mea ciobită în mâini, plină cu apă, fericit că eram implicat într-o așa de importantă treabă. „Vei mânca roșii crescute de tine”, îmi spuneai. Pe urmă văd disperarea din ochii tăi atunci când m-ai ridicat de jos și mi-ai văzut fața plină de sânge. Căzusem cu fruntea în ciobul de oală și o tăietură urâtă îmi brăzda o sprânceană, la nici un deget de ochi.
„Nu-mi acoperi ochiul, îi spuneam sanitarului de la dispensar care mă pansa, vreau să-l văd pe tăticu”!
Pe urmă, te văd atârnat de grumazul cailor în grajd, în noaptea de dinainte. A doua zi trebuia să-i predai la colectiv. Nu mai erau ai tăi, erau ai lor.
Te văd cioplindu-mi, dintr-o scândură de brad, acel paloș formidabil care mi-a întârit poziția de voievod deplin și de necontestat printre tovarăși. Nici văru’ Gheorghiță, Eugen cel gras ori Neluțu’ n-au cârtit o centimă…
Ești atât de prezent în atâtea amintiri încât mă doare...
Te văd aducând-o acasă pe surioara cea mică de la spital. Ai plâns, mișcat de plânsul meu nestăvilit, de bucuria mea că draga de ea era din nou acasă.
Te văd, mândru de mine, dând de băut la toți vecinii... lasă, nu-i relevant.
Te văd asudând la casa cea nouă. Mestecând, amândoi, mortarul pentru fundație.
Te văd meșterind KAMA (pompa de la puț) și-n curtea casei, în grădinița din față, Știi, când îmi imaginez grădina raiului, văd curtea noastră de atunci. Rodul orelor tale de muncă din zori și de după șapte seara. Între timp, umpleai o zi de muncă la serviciul tău, deloc o sinecură...
Te văd lăcrimând pe peron, în urma trenului care-ți ducea singurul fecior la armată. Atunci a fost prima oară când am băut o bere împreună. Undeva, la o cârciumă pe lângă Gara de Nord.
Toate astea sunt în filmul meu personal. Mai am, știi tu, câteva filme d-alea de-adevăratelea unde te pot vedea râzând fericit.
Pe cele din urmă nici nu vreau să le mai văd.
De-aia zic: de ce ai meritat tu așa o soartă? De ce a trebuit ca un om atât de echilibrat, întotdeauna cinstit cu el, cu cei de lângă el și cu viața, în general, de ce a trebuit, ziceam, ca un astfel de om să-și încheie zilele în confuzie și întuneric? E blasfemie dacă nu încetez să mă-ntreb cum rabdă Domnul lumea asta sărăcită de cei ca tine?
Nu-s împăcat cu mine nici acum, când pun rândurile astea sub ochii altora, cunoscuți ori ba. Trag nădejde să înțelegi de ce-am făcut-o.
Mai vorbim. Azi promit să trec pe la tine. Știu, n-avem mare lucru să ne spunem, dar sper să te bucuri că am trecut să-ți spun „sărut-mâna, tată”.
Ștefan,
04.11.2011
:-((((( M-a umflat si plansul, imi pare rau ca ai regrete dar sa stii ca ai fi avut si daca n-ai fi avut motiv (si eu una cred ca nu ai). Parintii mei sunt bine, slava Domnului, nu vreau sa ma gandesc la ce va fi, sper, cat mai tarziu. Din pacate moartea celor dragi este unul din lucrurile cu care nu ma voi resemna niciodata, oricine oricat mi-ar spune ca e in firea lucrurilor si ca asa a fost sa fie :-(
RăspundețiȘtergereFanele !
RăspundețiȘtergereDe cate ori am fost noi impreuna pe balta si am vorbit de-ale noastre , petrecute ori ce ar fi urmat sa se petreaca , nu ne-am destainuit data nasterii parintilor nostri . Pe asta nu ne-am spus-o ! Acum am aflat ca tatal tau avea aceeasi zi de nastere cu a tatalui meu . Daca ar fi trait , poate ca ne-am fi adunat ca sa-i sarbatorim impreuna . Daca ...Uite ca in felul meu si eu m-am gandit la tatal meu , fara ai aduce decat o multumire pentru un gest pe care sunt sigur , numai el putea sa-l mai faca , de-acolo de unde sunt convins ca este si ne priveste cu bucuria omului care si-a facut datoria atat cat i-a fost ingaduit sa si-o faca . Plin de sensibilitate articolul tau , plin de acea recunostinta pe care orice copil ar trebui s-o aiba pentru parinti , fie ca ei mai sunt sau nu in viata . Maine , voi fi si eu acolo , la capataiul tatalui meu . Dumnezeu sa-i aiba in paza lui si sa-i odihneasca in pace !
Bună seara, Ioana!
RăspundețiȘtergereOh! înțeleg ce vrei să spui. Nu-i deloc ușor să te împaci cu pierderea celor dragi. Dar, uite, e un moment bun să revin la preambul: trebuie să ai PUTEREA să accepți. Toate curg în logica firescului, în virtutea adevărului suveran că tot ce înseamnă viață se supune aceleiași legi imuabile: naștere, viețuire, trecere dincolo. Toate celelalte sunt detalii, amănunte. Adică tot ceea ce umple viețile noastre, cu bune și rele, cu bucurii și tristeți, cu fericire și dispeare. Sună ca un clișeu, dar asta nu înseamnă că nu-i adevărat.
Cele bune alor tăi și, firește, urări de bine ție și lui „știi tu cine” (ca să te citez :))
Salut, Răducule!
RăspundețiȘtergereEi, uite ce întâmplare! Așa-i că viața ne surprinde, uneori, cu frapante coincidențe?
Puțină lumină și-un gând cu dragoste pentru ei. Sunt vii, fără îndoială, atâta timp cât amintirea lor e atât de prezentă în noi.
Și, cum bine zici, din când în când îi simțim tare aproape, doar că nu-i putem atinge.
Multumesc mult! :-)
RăspundețiȘtergereSunt convins ca tatal tau a fost un om deosebit, Stefan. Tu esti fiul lui si sunt sigur ca el e mandru de ce-a lasat in urma sa. Iar eu ma bucur sa stiu ca ma consideri unul din prietenii tai.
RăspundețiȘtergerePS. Ieri am fost la Busteni si, pe cine crezi ca am luat la o plimbare cu masina? Pe tatal meu. I-am oferit una din putinele placeri de care mai are parte in vremurile ce le traim.
Îți mulțumesc pentru aprecieri, Dan. Și pentru că-mi faci onoarea de a mă număra printre prietenii tăi.
RăspundețiȘtergereParcă văd ce bucurie a trăit tatăl tău. Uite, mi-ai dat o idee. O să-i fac o surpriză mamei, poate chiar weekend-ul ăsta.
Nu stiu cum sa incep Stefan.
RăspundețiȘtergerePentru ca eu, de cateva zile plang cu ochii in laptop aranjand o fotografie de-a tatalui meu pe care am comandat-o pe o placa ceramica.I-am pus alaturi si ultimele versuri pe care i le-a dictat mamei. El nu mai putea scrie.
De cate ori deschid si vad poza , plang.Peste o luna se va face un an de cand incercam sa invatam sa traim fara el.
M-a impresionat profund tot ce ai scris.
Trebuie sa gasim undeva , asa cum spuneai, puterea de a accepta lucrurile care nu mai pot fi schimbate.
Stii ce am mai inteles cu timpul?Ca ii apreciem, ii intelegem,ii dorim alaturi de noi mult mai mult si de ce nu ii iubim mai mult pe parinti ,atunci cand devenim si noi la randul nostru parinti.
Si daca iti pui intrebari care incep cu DE CE , de ce un asemenea om a trebuit sa plece asa ,imi amintesti de tata care a ales sa traiasca si sa se stinga ateu. Unul din motivele cele mai importante a fost ca bunica, mama lui, mama a 16 copii(saisprezece)s-a chinuit imobilizata in pat 14 ani, in acelasi intuneric de care vorbeai.
Si eu sunt convinsa ca tatal tau ar fi mandru de tine daca ar mai fi aici cu noi si este mandru de tine acolo unde este acum.
Si ma gandesc , de fiecare data cand am ceva important de facut, sa fac in asa fel incat si tatal meu sa fie mandru de mine.
Îi privesc poza de pe cruce și mă cuprinde un sentiment amestecat, dragă Teo Dora. De dor și duioșie, dar și de revoltă. Poza este una făcută în perioada în care era tatăl meu cel adevărat. Și amintirea acelui om mă învăluie ca o bucurie caldă.
RăspundețiȘtergereAș vrea să uit, de tot, toate cele legate de ultima perioadă din viața lui.
Gata...
Cel mai sensibil articol din cate ai scris pana acum, Bubule, si pe buna dreptate... Tot ce ai scris ni se poate potrivi si poate fi chiar o lectie de viata.
RăspundețiȘtergereIti multumesc ca mi-ai reamintit vorbele lui Reinhold Niebuhr din "Rugaciunea Seninatatii", aproape ca le uitasem de cand mi le-ai spus ultima data...
Săr-mâna, dragă Laura!
RăspundețiȘtergereȘtii, mă gândeam la o trăire tare ciudată: „cordonul ombilical” ca legătură fiziologică dar, mai ales, ca liant firesc care te unește cu părinții pe tot parcursul vieții.
Ne naștem legați de mamă, creștem, în primii ani, total dependenți de relația cu ei amândoi, iubindu-i fără rezerve, ne cocoșim refuzându-le autoritatea și sfaturile pe când avem impresia că viața adevărată e cea care ni se relevă nouă de pe la 14 ani încolo (ba chiar gata să-i repudiem din „grațiile” noastre), pentru ca, pe măsură ce trec anii, să realizăm că fronda adolescenței n-a atenuat deloc ceea ce simțim cu adevărat pentru ei.