Vecinul meu din FUKUSHIMA
Un avion se prăbușește. Zeci de oameni pier, zdrobiți... nici nu vreau să-mi imaginez.
Un tren deraiază...
Un autobuz plin de pasageri plonjează în gol de la 20 metri...
Iată, ne zgâlțâie un cutremur care depășește în grozăvie până și limitele scalei de măsură. Vine apoi un val uriaș care mătură un țărm (sau mai multe), în lung și-n lat. Imagini șocante cu mașini, vapoare și case purtate de val, haotic, ca niște jucării în cadă.
Când fatalitatea aranjează lucrurile în singurul mod în care știe, adică impersonal și inexorabil, ai zice că toate nenorocirile sunt la fel. Îți zici că așa a fost să fie. Ce poți face? Statistica va consemna niște cifre: câți au murit, când s-a mai întâmplat ceva similar. Specialiști și „specialiști” ne spun, eventual în procente, care era factorul de probabilitate ca acest eveniment să se fi produs (să se mai producă), de ce s-a produs. În final, rămânând la statistică, acolo unde sunt niște oameni raționali, se trag concluzii și se stabilesc niște măsuri menite să elimine sau să atenueze efectele unui, Doamne ferește, viitor eveniment similar.
Ieri s-a produs CUTREMURUL.
Interesant este impactul nenorocirilor în lumea largă. Spun „lumea” și încerc să mă detașez de abstractul noțiunii. Lumea sunt eu, tu, și, ca o prelungire firească, omul de pe stradă. Conștientizez acut că „lumea cea largă” este, de fapt, atât de mică! Nimic din ce s-ar putea întâmpla în oricare colț al Terrei nu-mi este străin. Pot să-i spun „konichiwa” vecinului meu din Fukushima iar el să-mi răspundă în timp real. Ce-ți e și cu tehnologia asta!! Mai ieri legam răvașe de picioarele porumbeilor!
Revin la impactul nenorocirilor asupra lumii.
Dacă sub dărâmături, în adâncurile apelor sau printre sfărâmăturile avionului nu este cineva drag ori o cunoștință, nenorocirea este un eveniment impersonal, o știre la televizor. Te trece un fior, clatini din cap cu amărăciune și, după câteva clipe în care șocul unei astfel de știri ți-a tulburat gândurile, reintri în viața ta. Nici nu știu cât este cinism sau reacție normală, la urma urmei. Avem noi o vorbă, câinele moare de drum lung...
Cu mass-media e altă poveste.
Toți cei care ne aduc știrile se plasează pe o poziție specifică: dincolo de faptul că ei trăiesc din și pentru a ne informa, știrea pe care ne-o relevă se încarcă, de cele mai multe ori, cu amprenta lor proprie. Deliberat au ba, ei trebuie să trezească interesul destinatarului. Până și statistica transcede registrului rece și impersonal. Un cuvânt, o virgulă, o intonație, un fapt divers relaționat evenimentului, încarcă emoțional conținutul pentru a-i amplifica impactul. Nu mai închizi televizorul, ești captivat de știre și habar n-ai că, dincolo de știrea în sine, e o componentă mercantilă, o manipulare persuasivă, o continuă formatare a comportamentului de consumator. Și nu mă refer aici doar la știri în sine. Mă mai râcâie pe bunul simț abundența pițipoancelor cu IQ de primată care au pretenții de om de televiziune. Într-o emisiune în direct de pe Realitatea TV, pe această temă actuală și de interes global, săraca fătuță n-a reușit să pună nici măcar o întrebare inteligentă unui interlocutor.
Dar ăsta e un alt plan al subiectului.
Ieri s-a produs CUTREMURUL.
A intrat deja în statistici. Acolo nu este, nici nu trebuie să fie, nimic emoțional. Doar cifre. Nimic personal.
În ce mă privește, nu era nimeni apropiat în zona calamitată. S-o recunoaștem, nu ne leagă prea multe de vecinul Ionescu-san, Miyagi-san ori Popesomu-sama din portul Minamisanriku.
Totuși, de ore bune, mi-e greu să depășesc șocul.
În primul rând, pentru că toți cei de-acolo sunt (din păcate, pentru mii dintre ei ar fi trebuit să spun”au fost”), OAMENI. Ca mine, ca tine, ca noi. Cu familii, prieteni și cu propriile lor trăiri omenești.
Mai apoi, pentru că amploarea calamității șochează. Însă, dacă ar fi să luăm în serios avertismentele alarmiștilor, ce trăim acum e doar un preludiu. Ni se pare terifiant ce s-a întâmplat? E un nimic față de ce o să urmeze. Dar ăsta e un subiect la care mă zbârlesc instantaneu. Gata, chiar nu vreau să-l dezvolt.
Relevant este, ca de fiecare dată în astfel de circumstanțe, că reușim să ne pătrundem de înțelesul unui enunț atât de des afirmat: nu suntem decât firicele de nisip în bătaia vântului. Din când în când ni se reamintește că 99% din speciile care au viețuit pe Pământ au dispărut. Și mă-ntreb: la urma urmei, de ce-ar fi OMUL o specie perenă? De ce suntem mereu surprinși că deasupra noastră există o instanță superioară, decisiv superioară, indiferent dacă această instanță se cheamă natura, Universul cu legile lui ori Dumnezeu?
Mă mai bântuie un gând: oare câți dintre noi putem depăși condiția individuală, personală, atunci când subiectul este supraviețuirea speciei?
Oof!!
Dacă n-aș fi atât de trist pentru vecinii mei din Japonia, aș zice: la naiba cu fiorii reci!! E primăvară și viața-i frumoasă! Să ne bucurăm de ce ne e dat!
Ștefan,
12.03.2011
Acest addendum a fot postat în 16.05.2011.
Pe măsură ce știrile negre se tot adună în contul acestui subiect atât de grav și de trist, mi se pare că nota optimistă, primăvăratică și oarecum detașată în care am încheiat articolul de mai sus este nepotrivită.
Pe măsură ce știrile negre se tot adună în contul acestui subiect atât de grav și de trist, mi se pare că nota optimistă, primăvăratică și oarecum detașată în care am încheiat articolul de mai sus este nepotrivită.
Să nu înțelegeți că mă dezic de esența celor spuse. Nici vorbă! Cred numai că momentul, contextul în care am enunțat afirmația este prost ales. Mi-a fost dat să mă bucur de o primăvară frumoasă, după o iarnă lungă și apăsătoare. Nu-mi pot reprima acest sentiment, dar mi se pare decent să-l trăiesc în liniște. Pentru că la doi pași, după colț, vecinul meu din Japonia este greu încercat.
Bucuria mea nu e deplină cât timp n-ai terminat de plâns pe cei care au plecat, vecine.
O să aștept să-mi spui când să mă bucur, împreună cu tine, de cea mai frumoasă sărbătoare a primăverii, Sărbătoarea Florii de Cireș.
Asa cum banuiam Stefan , n-ai fi lasat sa treaca un asemenea eveniment fara sa scrii ceva . Cred ca ar fi trebuit sa spun: fara sa simti ceva si apoi sa scrii cate ceva din ce ai simtit .
RăspundețiȘtergereTrebuie sa-ti multumesc din nou ca imi dai posibilitatea sa ma exprim . Ca pot aici , ca si comentariu la cele scrise de tine sa spun cat imi este de greu gandidu-ma la cei pe care asa cum inspirat i-ai denumit , vecinii mei din Fukushima .
Cu atat mai mult cu cat am cunoscut personal cativa dintre vecini , am lucrat cu ei, i-am plimbat prin Sinaia si la castelul PELES si apoi ne-am ametit impreuna cu slibovita din sticlutele inghetate de la Taverna Sarbului .
Cu atat mai mult cu cat am beneficiat de ospitalitatea lor dar nu la ei in tara , doar in Germania , unde am mancat impreuna cu betisoare mancare japoneza si am aflat cate ceva din obiceiurile si viata lor acolo, departe de cei dragi . Unuia dintre colaboratori ii nascuse sotia de cateva zile iar el suferea ca este in Germania trimis de firma si inca nu-si vazuse baietelul nou nascut .
Cu atat mai mult cu cat Japonia face parte din visele mele de calatorie. Si va face si de acum incolo ...
Cu atat mai mult cu cat i-am indragit dupa ce am citit de mai multe ori Shogun ....oare cine n-a simtit la fel ?
Cu atat mai mult cu cat un prieten bun , maestru Reiki , mi-a spus ca intr-o viata anterioara am fost japoneza ...:)) Hm.........nu stiu sa merg in rochii stramte cu pasi mici ....dar cine stie ?Mi-a suras insa asemanarea cu Mariko chan ...
Se vorbeste peste tot despre dezastrul din Japonia .Se spune peste tot cat sunt de antrenati si pregatiti sa faca fata unor asemenea dezastre. Ca si cum ......ar trebui sa ne bucuram ca daca tot a fost sa se intample macar sa se intample la cei mai bine pregatiti si antrenati .Ca si cum ...cineva a putut sa prevada la cateva minute unul de celalalt cutremur de 9 grade pe scara Richter si tsunami (ooff...am impresia ca tsunami ca si cuvant este japonez) cu valuri de 10 metri care asa cum spui si tu Stefan plimbau case si masini ca pe niste jucarii intr-o cada .
Cine te poate pregati, antrena pentru atata durere? Vedeam mai devreme un batran la tv care in orasul cel mai devastat de tsunami se ciupea de obraz sa fie sigur ca nu viseaza.Cum poti fi antrenat sa vezi ca nu mai ai nimic ca rudele si prietenii tai au disparut (nici macar nu mai ai pe cine sa inmormantezi) si ca totul in jurul tau e o ruina ....si peste toate astea sta sa explodeze un reactor la o centrala nucleara si poti sa te stingi incet si in chinuri iradiat ...
Stau si ma intreb neputincioasa ce pot face pentru ei ? Cunoscutilor japonezi aflati in Germania le-am trimis mailuri de incurajare .......greu , nu stiu exact din ce regiune sunt si nici nu am date despre familiile lor , le-am spus ca suntem alaturi de ei , ne rugam pentru ei.Macar atat, cateva randuri intr-un mail .
Stau si ma mai intreb ...ce avem de invatat din asta ? Eu ...noi toti ? Cred ca asa putem incepe , daca altceva nu putem face pentru vecinii nostri din Japonia .Sa vedem ce avem de invatat ......sa intelegem ca suntem fire de nisip...jucarii in cada ...ca singuri nu avem sorti de izbanda in nimic ...ca facem parte dintr-un intreg si trebuie sa fim constienti de asta secunda de secunda ...
Ca afara e soare si cald si vine primavara ...sa ne bucuram de ea , fara a uita insa sa trimitem un gand bun catre vecinii nostri din Fukushima . Sa fie atat de puternici si eficienti cum ii stim si sa treaca cu bine aceasta grea incercare .
Toul este intamplare, vointa hazardului, fapt divers , nimic nu-i nou pe acest pamant ...Cu cat vom fi mai pregatiti sa tinem piept naturii dezlantuite cu atat mai mult vom realiza ca suntem mai vulnerabili in fata ei. Este posibil ca fictiunea umana sa se implineasca intr-o buna zi si vecinul din Japonia sa dispara sub valuri precum in filmul vazut pe ecrane in urma cu vreo 3-4 decenii . O civilizatie poate disparea .Urmele ei nu ! Vecinul nostru din Fukushima ...lasat-a el vreo urma ? Eu zic ca da ....Si inca ce de urme ... Sper din tot sufletul sa renasca din infernul acestor zile nenorocite !
RăspundețiȘtergerePentru mine este mit naruit, demonstratia ca nimic nu este ceea ce credem noi ca ar fi, indiferent de minutiozitatea si strasnicia cu care s-a cladit in jurul unui idol impresia perfectiunii, a durabilitatii si indestructibilitatii. Nici un dezastru natural nu credeam ca poate ingenunchia nici macar pe moment aceasta natie, dar iata ca, in ciuda repetatelor demonstratii ale furiei si fortei naturii din ultimii ani, omul este limitat de precedent in apararea sa impotriva acesteia. Iar natura nelimitata.
RăspundețiȘtergereCutremuratoare imaginile surprinse in timpul seismului, n-as vrea sa fiu niciun moment in pielea acelor oameni... pe plaja maturata de un tsunami de "doar" 10 metri (am auzit pe tv si expresia asta, prin comparatie cu cel de 30 de metri din Indonezia 2004) sau la etajul.. nici nu mai conteaza care, de la 5-6 in sus...
RăspundețiȘtergereCutremurul de care m-am speriat cel mai tare nu a fost cel din '77 (eram prea copil atunci, mi-l amintesc foarte bine, dar sperietura nu mi-a ramas), ci altul mai recent si de intensitate mai mica, cel din 30 mai 1990. Eram pe strada, senzatia cea mai neplacuta, pe langa cea de betie, a fost cea provocata de huruitul sinistru care se auzea din adancul pamantului; un vuiet prelung si inspaimantator, care te inconjura de pe toate partile, nu stiai de unde vine si incotro de duce... Brrr! Imi imaginez asadar, cum s-au simtit japonezii in conditiile unei catastrofe de intensitate mult mai mare ca cea resimtita de noi in 1990. Si ii compatimesc sincer.
Catastrofa nu i-a lovit insa, pe cei mai bine pregatiti in acest domeniu (ati vazut cata disciplina au inradacinata in constiinta colectiva, ce spirit de intr-ajutorare fantastic!) ci, mai degraba, pot spune ca frecventa acestor mari catastrofe i-a facut sa fie pregatiti intodeauna in asemenea situatii. Nu stiu cat adevar e in cele citite/auzite zilele astea prin media, dar se pomenea ca, dupa cutremurul din Kobe 1995, chiar si mafia japoneza (Yakuza) si-a oferit ajutorul autoritatilor locale pentru eliminarea urmarilor dezastrului...
Ce trebuie sa invatam noi? Pai, ma gandesc, in primul rand, sa nu ne panicam, sa nu ne ingreunam singuri situatia. Cineva mi-a povestit azi ca a facut din Drumul Taberei pana in centru 2 ore cu transportul in comun, dupa cutremurul din '77. Acum, daca nu se iau masuri de management al traficului - macar banda aia de urgenta de care s-a vorbit atat de mult, dar la care nu s-a miscat nimic nici pana azi - sunt convins ca orasul s-ar bloca, daca ne raportam numai la trafic, comparativ cu cel din '77. Si timpii de interventie ar creste exponential. Si ar mai trebui sa invatam sa fim generosi, sa incercam sa-l ajutam pe cel in suferinta daca putem, nu sa-i intoarcem spatele. Aici putem invata si de la altii, nu numai de la japonezi: de la italieni (cutremurul din zona Aquino), de la spanioli (tragedia de la Madrid, din gara Atocha), de la americani (Katrina)...ma opresc, dar exemplele pot continua.
Cu tot regretul pentru tragedia din Japonia, m-au deranjat si pe mine teribil lamentarile de genul "Bucuresti-ul ar fi la pamant, centrala de la Cernavoda ar crapa, barajele ar ceda (Vidraru are deja crapaturi)" s.a.m.d. Trebuie, totusi, sa fim demni. Sa multumim Celui de Sus ca pana acum ne-a protejat de un asemenea dezastru si sa stim sa-i facem fata, daca va fi cazul vreodata. Eu, unul, sper din toata inima sa nu fie cazul...Niciodata!
bubule te inscrii cu un articol la ROBLOGFEST.RO mai sant 2 zile
RăspundețiȘtergereAnonim... despre ROBLOGFEST.RO: luminează-mă unde pot să intru, cu ce temă și poate mă încumet. Eu am tot „scanat” mai bine de 15 minute și n-am reușit să identific o secțiune unde să mă încadrez. Mulțam că stai aproape, să-ți fie bine!
RăspundețiȘtergereAncuța, parcă simt implicațiile personale pe care nenorocirea din Japonia le-a gravat în sufletul tău. Ai avut ocazia (era să să spun „privilegiul”) să cunoști oameni care s-au născut și au crescut acolo. Într-o cultură oarecum impenetrabilă, clădită pe valori pe care ne e greu să le înțelegem, darmite să le asimilăm.
RăspundețiȘtergereN-am fost acolo.
Mă rog, am fost... dacă vrei, purtat de reportajele lui Ioan Grigorescu și cărțile lui Florea Țuiu. Am citit, captivat, extenuat de cele mai multe ori, cărțile lui James Clavel.
Altă lume. Una care excede normelor, standardelor lumii noastre. Oare de câte ori le este sortit s-o ia de la capăt?
Răducule, m-aș încumeta să merg mai departe cu raționamentul tău.
RăspundețiȘtergereAș reliefa două mari categorii de „urme”. Cele individuale, rodul sclipirilor izolate de geniu, pe de o parte și uriașul aport combinat, efort al colectivității ca un întreg, pe de altă parte. Deși sunt tare tentat s-o fac, n-am să mă hazardez în cuantificări în ce privește ponderea lor istoria umanității. Despre abnegația cu care „vecinii” noștri își pot închina existența unui țel unic nu are rost să detaliem, nu-i așa?
Prietenul nostru Cătălin spunea despre japonezi că, dincolo de faptul că îl clădesc în fiecare zi, ei chiar trăiesc viitorul. Nu mă îndoiesc de faptul că vor avea un viitor, dincolo de scenariile apocaliptice.
Anonim,
RăspundețiȘtergerepot să văd, extrapolând punctul tău de vedere, o multitudine de ideologii care păreau de nezdruncinat, năruindu-se sub presiunea evoluției umane.
Până la urmă, ai dreptate, am dreptate, cu toții avem dreptate. Cel puțin în acest moment, noi, Oamenii, Omenirea, suntem vulnerabili, neajutorați în fața unei instanțe Supreme. Natura, dacă vrei. Putem, desigur, să ne împăunăm cu diverse cuceriri. Uluitoare, incredibile azi. Dar care mâine se vor topi în neființă precum spuma valului în nisip.
Dane, din 1977 încoace le-am trăit pe toate. Experiențe care de care mai traumatizante.
RăspundețiȘtergereDar, cum bine știm cu toții, făță de CUTREMURUL de acum câteva zile, toate cele au fost glumițe. Nu-mi place modul în care mi se tot aduce la cunoștință cam cum o să sfârșesc. Am primit un mail, acum vreo două luni, cu o descriere destul de amănunțită a Apocalipsei. Hai să-ți dezvălui un singur detaliu: vom avea parte de un cutremur care o să dureze 8 ore. Dacă aș zice că sunt pregătit pentru ce mi se relevă acolo aș minți. Dar nici nu refuz ideea că ar putea fi un scenariu posibil. Ok, poate fi adevărat. Și, la urma urmei, dacă așa îmi este dat să plec dincolo, așa să fie. Însă, ce m-a enervat cel mai mult a fost obstinația cu care eram îndemnat să dau mai departe acest mesaj. Mă rog, știi, genul de mesaje pe care, dacă nu le transmmiți mai departe, o să pățești aia sau ailaltă.
Într-o viață care se derulează firesc, așa cum știm cu toții, libertatea propriilor alegeri ne este garantată într-o mare, mare măsură. Numai că, din când în când, cum ziceam și mai sus, ne mai apucă cineva de umăr și ne zgâlțâie temeinic. La o adică, poți să scrii ce vrei tu pe nisip. Nimeni nu-ți garantează că mai poți citi și mâine ce ai scris azi.
bubule,vad ca esti concursier de ce nu te inscrii la o competitie de bloguri mai vechi si mai noi pe www roblogfest.ro .Mai insista.Bafta!
RăspundețiȘtergere