De-acasă până la serviciu nu fac mai mult de 30... ori, hai să zic... 40 de minute. Existența mea matinală, modul în care încep „să funcționez” în perioada premergătoare orelor de serviciu este una ușor de pus în tipar. Robot. Trezit, ceva mișcare, bărbierit, spălat dinți, duș, îmbrăcat, „servici ușor / mersi” țuc-țuc, pornit mașina, go Planet! De cele mai multe ori, habar n-am ce se petrece dincolo de geamurile mașinii. Privesc fără să văd...
Nu am prea multe opțiuni de traseu între punctul A (reședința familiei personale, locul unde încerc să-mi încarc bateriile) și punctul B (la serviciu, adică locul unde descarc, vrând-nevrând, ce-am încărcat acasă). Așa încât tot drumul pe care-l străbat zilnic între punctul A și punctul B seamănă cu un fel de traseu de personal din mersul trenurilor. Îl străbat ca un trenuleț căruia îi întorci cheia și-i dai drumul pe șine. În rutina cotidiană, nici nu știu dacă mașina mea mai are nevoie de mine ca să ajungă la serviciu. Oarecum similar, prin unele sate, circulă povestea stăpânului pe care-l duc acasă caii, după ce se face praf la cârciuma din sat.
Ieri am plecat, ca de obicei, din punctul A spre punctul B. Și ieri am văzut doi oameni în condiția existenței lor personale. Vreau să spun, doi oameni care au ieșit în relief prin ATITUDINE.
Într-o stație de tramvai, de-aia cu refugiu pe mijlocul străzii, un nene nițel „plecat”, lua atitudine împotriva celor câțiva indivizi care depășeau, pe linia de tramvai, coloana de mașini oprite regulamentar la semafor. Nenea îi admonesta vehement, agitându-și brațele, în vreme ce șmecherii treceau liniștiți mai departe. Un fel de „câinii latră, ursu’ trece”. Oare ce-l „mâna pe el în luptă?” Simțea că e datoria lui de cetățean să apere o literă moartă dintr-o lege ineficientă?! Ori sentimentul că acel teritoriu este doar al lui, mașinile să facă bine să meargă, dracului, pe-acolo pe unde trebuie!? Nu știu. Poate amândouă. Nenea cel scrântit și-a continuat protestul cel rațional fără ca cineva să-l bage în seamă. Nici un Sancho Panza nu-i ținea isonul. Oamenii cei raționali îl ignorau, închiși în carapacea existenței lor de oameni sănătoși la cap. Așa încât, în virtutea acestui fapt, ei n-au luat atitudine.
Ceva mai încolo, în vreme ce adăstam cuminte în șirul lung al mașinilor oprite la alt semafor, am observat o femeie mergând pe trotuarul din dreapta mea. De fapt, nu mersul ca atare mi-a atras atenția, mulți oameni merg pe trotuar, în treaba lor. De obicei grăbiți. Alți roboți în drum către un punct B unde-și descarcă bateriile.
Femeia nu se grăbea, dar nici nu tândălea pe drum. Și, deodată, ca și cum a hotărât să se odihnească o vreme, s-a oprit în dreptul unei băncuțe și s-a așezat. Am privit-o, intrigat, încercând să văd cum arată un om care alege să-și facă plimbarea matinală pe trotuar, în loc să bată aleile parcului de alături. Atunci i-am văzut privirea. Femeia nu ieșise la plimbare. Femeia suferea. Nu știu dacă era o suferință fizică ori una care-i sfâșia sufletul. Privea într-un punct, fără să vadă ceva. Oameni treceau pe lângă ea, fiecare în lumea lui, fiecare cu gândurile sale. În lumea ei era atâta durere, atât de profundă îi era suferința încât mi-aș fi dorit să pot avea curajul de a o îmbărbăta. Aș fi vrut să am tăria să cobor din mașină și s-o iau în brațe, încercând să-i ostoiesc durerea. Evident, n-am făcut-o. Sunt un om rațional, unul care-și protejează universul de sub carapacea lui de om sănătos la cap.
Femeia n-a zăbovit mult. Cale de-un adăstat la semafor. Și-a adunat privirea din acel punct numai de ea văzut și ceva în atitudinea ei s-a schimbat. Părea că, în acel scurt interval în care-și adunase gândurile și puterile, luase o hotărâre. Sufăr, și-o fi zis, dar nu cedez. Mama ei de viață! Îți arăt eu! Și s-a ridicat strângând din dinți. Am privit-o depărtându-se.
N-am depășit granița universului personal, ca să-l bat pe umăr pe semenul meu aflat în suferință. Cine-ar fi făcut-o, în locul meu?! mi-am zis adormindu-mi regretele. Poate că va învinge. Sper că va învinge.
Și am privit-o depărtându-se.
Un om luptând cu suferința lui, înconjurat de nenumărate indiferențe personale.
Ștefan,
27.03.2011
Ștefan,
27.03.2011
Ai un simţ al observaţiei foarte ascuţit.
RăspundețiȘtergereMajoritatea dintre noi trecem pe lângă astfel de episoade fără ca măcar să le vedem ...
Cu atât mai puţin, să le analizăm ...
Salut, Costi!
RăspundețiȘtergereN-aș zice că sunt din cale-afară de analitic, dar câteodată unele lucruri, gesturi,întâmplări sar în ochi. Pe de altă parte, cred că suntem atât de absorbiți de propriile noastre probleme încât nu prea mai avem, cum să le zic... disponibilități pentru problemele altora. Și e păcat. Poți alina durerea unui om cu un gest, cu o vorbă, de ce să n-o faci?!
Mda, m-ai pus pe ganduri... Si eu procedez la fel, din nefericire. Poate ca nu toti suntem inzestrati de la Natura cu puterea de a-i alina pe cei din jur, poate ca nu toti avem chemarea asta... Dar faptul ca ne pasa poate inseamna ca mai exista speranta, ca incercam sa devenim mai buni. Asa vreau sa cred. Asa sper.
RăspundețiȘtergereSalut, Dane!
RăspundețiȘtergereUite, iar o să-l supăr pe Radu, dar mi se pare nițel cam simptomatic că noi, românii, rezonăm la suferințele altora conform proverbului „câinele moare de drum lung, iar prostul...”. Sigur, e de preferat să te ții departe de generalizări, dar n-o fi ieșit proverbul ăsta chiar din senin, mă gândesc.
Citeam, acum ceva ani, „Asasinii printre noi”, Simon Wiesenthal. Omagiind amintirea unui gardian neamț care proteja deținuții, prins și executat de naziști pentru „trădarea” sa, autorul spune, în context, că evreii au credința că în lume există 36 de oameni drepți, care poartă toată suferința omenirii. Probabil, se gândea Wiesenthal, acel gardian fusese unul dintre ei. Credința mai spune că, atunci când unul moare, un altul îi ia locul și că, atunci când nu va mai exista un al 36-lea om drept, omenirea va dispărea.
Ma afecteaza atat de mult astfel de episoade, incat eu nici nu ma mai uit la oameni de teama sa nu le vad suferintele, temerile, nebuniile. Pur si simplu nu le mai privesc chipul. O fi mai bine?
RăspundețiȘtergereSi eu trec zilnic in drum spre serviciu pe aceleasi strazi , pe acelasi traseu . Orasul meu e mai mic , nu sunt statii de tramvai deloc iar de autobuz chiar nu sunt in drumul meu . Eu le vad in schimb , foarte des , pe tanti Mariana si pe tanti Liliana.Doua batrane , vecine care stau aproape permanent pe trotuar in fata curtilor sau la poarta.
RăspundețiȘtergereDe cand eram mica , le stiu acolo. De cand aveam cativa ani stiu ca ele fac parte din tot ce inseamna strada , cartier , vecini. Fereasca Domnul sa trec vreodata si sa nu le salut !Suna telefonul imediat acasa si sunt “denuntata” ca fiind aroganta , lipsita de educatie si neatenta cu persoanele in varsta.Tocmai cu ele …care se jucau cu mine cand abia mergeam in picioare … Acum déjà imi cunosc masina .Le fac semn cu mana si daca trec spre casa sau dinspre casa de zece ori pe zi . Ca o data daca nu le salut……suna telefonul.Sau ma abordeaza direct .
Ani la rand le-am salutat din obligatie …
Stau acum si ma gandesc , citind ce ai scris Stefan.
In atatia ani , m-am oprit de cateva ori sa le intreb ce mai fac .Le stiu acolo , fac parte din tot ce ma inconjoara .
In ultimii ani in schimb, nu le mai salut din obligatie…Cred ca intelepciunea varstei o fi de vina , am inteles in sfarsit ca salutandu-le le recunosc , le vad , le fac sa stie ca le-am vazut .Si am mai vazut in timp cum vecinele de la porti se raresc …dispar si nu se mai intorc. Si pentru oameni care au suferintele lor si care poate nu mai au multe alte bucurii, asta inseamna mult.Un gest mic si neinsemnat pentru unii din noi , insenineaza viata altora .In masura in care intelegem . In masura in care putem face.
Offf...Cat de putin ne trebuie ca sa fim fericiti ? Un semn de viata de la cineva drag , este bine venit oricand . Un semn de atentie din partea unui prieten , cu atat mai mult . De un strain care ne saluta , nu mai vorbesc ...Iti vine sa-l opresti si sa-l intrebi : "Fratioare , de unde ma cunosti ?" Si el sa-ti raspunda : "Nu te cunosc , mai acesta , dar am vazut in ochii tai ca esti un om bun !Mi-a fost suficient si am simtit nevoia sa-ti dau binete !" Este prea vast subiectul ...nu-i fac fata ...scuze ,Stefanele!Cu bine !
RăspundețiȘtergereDraga mea Laura, din câte am învățat eu de o bună bucată de vreme, e greu să disimulezi trăirile proprii privindu-ți veșnic vârful papucilor (găuriți, dar confortabili).
RăspundețiȘtergereÎn ce te privește, eu știu. Pe mulți îi privești drept în ochi, îi mai mângâi pe creștet, îi mai îmbrățișezi cu dragoste... că altminteri de unde preocuparea ta pentru „întâlniri pe neve?”.
Aștept să-mi povestești câți oameni ai reușit să faci fericiți de această dată.
Azi, dragă Teo Dora,i-am întâlnit pe nea Popa(tanti Mariana) și nea Petrică (tanti Liliana). Amândoi rezemau propriile porți, privind de-a lungul străzii.
RăspundețiȘtergereNea Ștefan, vecinul de peste drum, pe diagonală, cel cu vocea ușor nazalizată și cu doi nepoți tare frumoși, a plecat acum ceva vreme, Domnul să-l odihnască în pace!
Vecinii noștri.
Ca să fiu cinstit, nu mai sunt vecinii mei de mai bine de 30 de ani. Firește, asta nu contează. Ceea ce ne leagă rămâne.
Azi am fost pe-acolo. Uite, chiar acum mă gândesc că pot vorbi despre vreo trei locuri cărora le pot spune „acasă”.
Lasă... alt subiect...
Tanti Liliana ăsta al meu nu prea mai aude. Nici nu prea mai vede. Doar zărește. Zărește mașina mea oprind în fața porții mamei și, după ce realizează că am coborât din mașină, mă salută zgomotos. Evident că-i întorc salutul și, la fel de firesc, mai schimb o vorbă - două, cu el. După ce vorbim, ca băieții, despre Craiova (echipa lui) și despre .... echipa mea, ajungem, inevitabil, la „ce mai faci, nea Petrică, cum te mai simți?”.
Știam la ce mă expun dar... asta e. Nu se face să nu-l întreb. El îmi face un referat detaliat cu ce-l supără, eu îl consolez cu ce mă supără pe mine, care am cu aproape 30 de ani mai puțin decât el...
Nea Popa (tanti Liliana) e un tip cu o semnificativă dotare nativă. Cunoști genul, presupun. Cel căruia viața i-a desemnat un mediu prestabilit în care să se miște veșnic peste nivelul mediu al ambientului, mereu cu câte o idee care lasă auditoriul cu gura căscată, dar, în același timp, mereu incapabil să-și depășească poziția.
Astăzi l-am salutat în ultima clipă, în vreme ce mă pregăteam să urc în mașină. Nu mi-am terminat gestul. M-am gândit să ies din carapacea mea și să încerc să mai fac un pas, dincolo de salutul convențional. M-am întors către poarta lui, el a venit către mine și ne-am îmbrățișat călduros. Neuzual, crede-mă. Atât de neuzual încât nea Popa, ușor fâstâcit, m-a întrebat o chestie care n-avea deloc legătură cu realitatea. Adică: „ce mai faci, măi Ștefănele, ia uite ce-ai mai crescut... erai doar de-o o șchioapă”! ceea ce, între noi fie vorba, nu e deloc adevărat. Eram cârlan de 15-16 ani când m-a cunoscut prima oară. Eventual, dacă nu ar fi fost atât de emoționat, ar fi putut să remarce că nepoții mei se fac din ce în ce mai mari.
Nea Popa are, ca atâția alții dintre noi, propriul univers existențial. În trăirile lui cotidiene, cea care i-a fost tovarășă la bine și la rău, cea care i-a născut 3 copii, este, de câțiva ani buni, o cruce pe care o poartă cu stoicism. O hrănește, o ridică, o culcă, îi schimbă așternuturile. Nea Popa este unul dintre cei care înțeleg până la capăt legământul pe care l-a făcut sub pirostrii. Nu se așteaptă ca cineva să mai preia din povară, dar un gest, o vorbă bună, îi mai luminează privirile și-i ușurează povara.
Răducule, Piticule, dă-mi voie să fac public bancul pe care mi l-ai spus tu acum câțiva ani și care se mulează atât de bine pe temă. Că l-or mai fi știind și alții... treaba lor!
RăspundețiȘtergereUn pitic umblă, trist, pe stradă.
În tristețea lui, îl oprește pe un nene și-l roagă:
„ Nene, uite, nimeni nu mă bagă în seamă! Te rog frumos, întreabă-mă și pe mine: Ce mai faci, măi Piticule!”
Nenea, surprins și oarecum enervat de absurdul situației, îi răspunde:
„Ce-ai, bă... Piticule, nu ești zdravăn la cap?!”
Piticul lasă capul în jos, merge mai departe și roagă o tanti... același lucru.
„Du-te, băă.. Piticule, că numai de tine nu-mi arde!”
Piticul e din ce în ce mai trist.
Urcă în tramvai și, din om în om, ajunge la vatman. Aceeași rugăminte.
Vatmanul, atent la trafic:
„Ce-ai zis mă?”
Piticul, cu inima cât un purice, fript de la experiențele anterioare:
„Întreabă-mă și pe mine, te rog: Cemai faci, măi Piticule?!”
Vatmanul își dezlipește ochii de pe drum, îi citește imensa tristețe din ochi și, concesiv, îl întreabă:
„Ce mai faci, măi Piticule?”
Piticul, fericit, după un asemenea efort de recunoaștere, îi răspunde:
„... Eeh!! ce să fac și io...”!!!