Niște plecări

Plecările sunt componente dinamice ale viețuirii.

Mie mi-a venit gândul pe persoană fizică, adică, la obiect, m-am grăbit să închid telefonul la finalul unei convorbiri nițel incomode. Știți și voi cum e aia, răspunzi din mers la un apel fără să știi cine te sună. Nu că te-ai fi dat rănit, dar ai fi preferat să vorbești un pic mai încolo, să-l suni tu mai târziu. Și chiar asta faci, „ te sun io mai târziu? Tre’ să plec acuma, sunt deja în întârziere!”

A pleca implică o acțiune.

Ieși dintr-o poziție inerțială, una în care ți-ai convertit o oarecare energie cinetică, atunci când ai sosit, într-una potențială. E ca o revărsare de preaplin, gata, ți-a ajuns, nu mai poți sta.

A pleca poate părea banal dar nu e.

A pleca se încarcă, circumstanțial, cu semnificații.

Deunăzi numa’ ce fluturai batista, aplecat pe geamul trenului, în șuierat de rămas bun. Ar fi putut fi o lacrimă de regret că șederea a fost prea scurtă ori un oftat de ușurare. „Moamăă, bine că s-a terminat, mi-a făcut creierii creți!”

A pleca este, proiectat în viitor, perspectiva unor zile proaspete, altele decât cele din decorul de până acum. O promisiune.

A pleca poate fi o ramură de măslin sau o biciuire cu spini. Plec, pentru că fără mine o să-ți găsești calea și liniștea. Ori plec pentru că nu meriți toată strădania mea de a te înălța.

A pleca nu e întotdeauna opusul sosirii. Pentru că între cele două ipostaze dinamice s-ar putea derula o atât de vastă cheltuire de timp încât antinomia să-și piardă sensul. Realizezi că pleci dintr-o stare letargică și-atât.

Poate fi o alegere. Poți să mai stai, la o adică, poate chiar ai vrea asta însă niște factori ostili te împing către plecare. Te doare nițel inima, sângerezi, dar n-ai încotro, e o relație care, dacă ție ți se pare că mai respiră, pentru celălalt e moartă de mult. Și-i musai să pleci.

A pleca poate fi o bucurie.

Te storci de energie zi de zi într-o îndatorire numită serviciu. Ori job, dacă, dacă vechea limbă de la mama vi se pare vetustă și neavenită. Și-atunci pleci, fugi din zona obligațiilor către zări cu promisiuni de vis. Doar, doar vei putea uita de unde-ai plecat.

E chiar mai mult decât toate cele.

Fiecare zi este un punct din care pleci. E destul să deschizi ochii în zori.

Ștefan,

23.06.2017