Validarea furtului prin vot

Ca de obicei, privesc ca bou’ tastatura, dau drumul unui început de propoziție și o șterg în următoarele secunde. Acolo, prin hățișul neuronal, se nasc simultan o ploaie de gânduri legate de subiectul mamă. Mă mai reculeg un minut-două și încerc să rămân consecvent.  „Stai pe subiect”, îmi zic, „pune decorul dar nu uita firul central”. Și plec de la realitatea faptului că trăiesc, gândesc și mă preocupă ce se întâmplă în jurul meu. Ce se întâmplă și cât anume din ce se întâmplă îmi influențează viața.

Sunt viu. Asta îmi dă dreptul să ocup un spațiu personal într-o societate bazată pe relații sociale multiple. Mă definesc ca fiind membru al unei familii biologice, al unui grup de persoane care interacționează profesional, ba chiar  al unei largi comunități de oameni care au, le place ori ba, o sumă de factori care-i țin laolaltă. Limbă, cultură, trecut.  Mediu comun de viață, convenții. Legi. Teoretic, un astfel de cumul de date ar trebui să genereze interese comune.  În fapt, acest lucru nu se întâmplă întru totul. Oamenii sunt atât de diferiți încât faptul că aparțin aceluiași grup social, că sunt confruntați cu aceiași factori de presiune par să nu aibă nici o relevanță în analiza răspunsurilor lor la aceiași stimuli.  E ca și cum într-o zonă geografică  anume sunt 25 de grade în atmosferă, o parte dintre locuitori umblă în pantaloni scurți și tricou iar ceilalți își pun izmene pe sub pantaloni. Știu ei sociologii de ce. Sau, mă rog, au mai multe instrumente ca să înțeleagă fenomenul. De pe poziția mea de persoană comună, fără mijloace specializate de analiză, văd cum la fiecare nivel de grup, pe lângă lucruri care încheagă comunitatea, sunt o seamă de diferențe mai mult sau mai puțin majore. Cu influențe mai mult sau mai puțin semnificative în existența fiecăruia în cadrul aceluiași grup. Chestiune de necesități  personale, probabil. Modul în care-ți definești nevoile și te plasezi în piramida lui Maslow. În comunități mari, cum ar fi poporul român, de exemplu, diferențele de răspuns la stimulii care ne provoacă zilnic țin de ce reclamă diferitele grupuri de indivizi, care anume sunt cerințele care le satisfac nevoile personale și cum anume conviețuirea cu celelalte grupuri și cu aspirațiile acestora se armonizează cu ale lor. Simplu, la o adică.

Dar nu e chiar așa în realitate.

Armonizarea cerințelor, aspirațiilor diverselor  facțiuni sociale care compun grupul este un proces care se complică pe măsură ce dimensiunea grupului e mai mare. Aplică subiectul la o familie, un trib, o națiune. Conviețuirea, existența individului în comunitate impune respectarea unor cutume, a unor convenții. Unele subînțelese, acceptate de toți membrii din rațiuni evidente pentru că satisfac, într-o anumită zonă existențială, aspirațiile fiecăruia. Altele care nasc tensiuni pentru că par să nu-i ajute pe toți. Și de-aia, în diferite etape, au apărut conducătorii care au impus legi. Întâi legea celui mai puternic. Cu siguranță că la un moment dat, atunci când  doar forța fizică n-a mai fost suficientă ca să garanteze existența grupului, a devenit clar că e nevoie și de discernământ, înțelepciune. Sfatul comunității. Cei pe care grupul i-a delegat să gândească, să propună, să analizeze impactul și consecințele și să impună tuturor convenții care să apere interesele grupului. Ale întregului grup, nu ale unei facțiuni anume, ale unui subgrup. Cu timpul, Sfatul comunității a crescut până la dimensiunea monstruoasă care se cheamă Statul comunității. Un ansamblu de instrumente interconectate populată cu indivizi care asta fac, se ocupă cu toate cele care trebuie să mențină societatea vie, să asigure armonie și funcționalitate firească, să ofere stabilitate, progres și, de ce nu, prosperitate tuturor membrilor marelui grup.

Parlamentul, la o adică. Subgrupul propus ca soluție de etapă, rezultat al evoluției sociale al speciei și ales prin exprimare conștientă, liberă și asumată de fiecare membru al marelui grup. Subgrup care se constituie ca exponent reprezentativ al societății, o esență a ceea ce marele grup are mai bun, mai inteligent, mai pătruns de nevoia de a proteja și de a asigura existența și prosperitatea celor care l-au ales. Ei, membrii subgrupului, gândesc, analizează consecințe și propun, ba chiar impun, convenții, legi.

Guvernul, la o adică. Primarii, consilierii. Toți cei învestiți cu PUTERE. Emanații ale subgrupelor numite PARTIDE. Politice. Un fel de organe generate inevitabil ca un imperativ al  nevoilor societății. Rolul lor: cel descris mai sus. Prestația lor însă este, în cvasitotalitatea cazurilor, cel puțin nesatisfăcătoare. Pervertirea menirii desenate mai sus este un proces evident. Oamenii Partidelor, odată instalați în scaunele pe care le-au vânat, abandonează interesul general în folosul propriu sau al subgrupului care i-au propulsat.

Efectul?

Mai multe.

Societatea constată derapajul și schimbă opțiunea. La vot. Uneori subgrupul amendat își pierde identitatea și locul în istorie. Alteori strategii lor fac analize și reușesc să acționeze pârghii care activează anumiți stimuli în mentalul colectiv. Eficiența acestor strategii e direct proporțională cu identificarea corectă a pârghiilor și cu nivelul de înțelegere al celor chemați să voteze la următoarele alegeri. Nu e nevoie de o analiză prea adâncă pentru a ne da seama că un electorat  care a depășit nivelul instinctiv de percepție, care conștientizează fără efort fenomenul cauză-efect o să discearnă între argument veridic și manipulare. O chestiune de educație? Fără îndoială. O chestiune de interes propriu? Evident. Nu e greu să vezi câți oameni cărora nu li se poate nega un grad rezonabil de instruire își asumă și propagă minciuni grosolane, manipulări grotești. Sunt cumpărați sau capacitatea de a discerne corect nu este o consecință a nivelului de educație? Poate că școlile înalte nu înzestrează, neapărat, un absolvent cu înalte calități morale. Poate că modelul educațional în care omul a evoluat nu a atenuat instinctul individualismului exacerbat favorizând  conștiința că face parte din marele grup iar beneficiile întregii societăți vor avea efect  intrinsec asupra propriei bunăstări.

În aceeași măsură, clasa conducătoare de acest tip nu are nici un interes ca nivelul învățământului să fie unul performant. Un sistem educațional eficient generează votanți capabili să discearnă, cum ziceam, între argument rezonabil și minciună.  

Alt efect este condamnarea perpetuă a marelui grup la subdezvoltare. Conducătorii își însușesc resursele  iar marea masă a societății sărăcește. Consecință, oamenii săraci sunt vulnerabili iar cumpărarea votului cu firimituri electorale devine efectivă și cu mari șanse să funcționeze.

Altul: rotația partidelor în fruntea societății nu provoacă schimbări semnificative. Vor fi fiind, fără îndoială, oarecari diferențe între prestațiile unui partid sau altul care au accesat Puterea dar, în ansamblu, devine evident că năravurile păcătoase nu sunt apanajul unui singur subgrup. Astfel încât   efectul garantat este lehamitea, cei care aleg să nu se mai implice, dezamăgiți de calitatea celor care se propun, se declară sătui să tot aleagă răul cel mai mic. Tot mai mulți renunță la dreptul de a alege și o minoritate nereprezentativă decid o majoritate care, ca efect al unei propagande bine articulate, se încununează învingători. Că programul lor electoral este o sumă de promisiuni nerealiste nici nu mai contează. Poate că ar fi interesant de aflat ce-a fost în mintea celor care i-au votat. Oare chiar au crezut promisiunile aberante sau pur și simplu nu le-a păsat?

Corupția. Suma tuturor relelor generate de acțiuni repetate, agresive împotriva omului de rând. Efect al antagonizării intereselor clasei politice cu cele ale societatății. În relație directă cu euforia poziției câștigate, conducătorii se detașează, conștient sau involuntar, de sarcinile pe care societatea le-a încredințat, de păstrarea limitelor legale în actul de conducere îmbătați fiind de convingerea că legile, în ce-i privește, nu se aplică. Ba mai mult, ceea ce tot afirm de ani buni iată că se concretizează. A venit vremea când clasa politică impune societății o lege simplă, cu conținut explicit: EI AU VOIE SA FURE! Ok, poate că generalizarea tip „clasă politică” vă deranjează dar tare mă tem că diferențele sunt de nuanță, nu de substanță. Știți voi ce vreau să spun.

Avem conducătorii pe care-i merităm?

Ce se întâmplă cu cei onești? Cei care trudesc cinstit în fiecare zi, cei care umplu vistieria pe care ticăloși mai mari și mai mici o drenează fără scrupule întâi oarecum ferit, acum pe față, legal,  cei care sunt atât de sătui de minciună și impostură, de incompetență și aroganță  încât gândul că aici totul e pierdut și emigrarea rămâne singura soluție devine din ce în ce mai acut?

Ce facem? Unde ne refugiem? În rețelele de socializare? În tehnologia informației?

Post Scriptum

Se dovedește, stimați concetățeni lehămisiți, că e preferabil să-ți luxezi piciorul decât să-ți rupi gâtul. Data viitoare ieșiți la vot.

Ștefan,

04.02.2017