Blatter&Șova ori marțea corijenților

Parlamentul pereților de paie

Până mai acum câteva ore păreau absolvenți amândoi.

Blatter, nițel provocat de oarece opozanți, și-a mobilizat legiunile de sforari și s-a mai îmbătat o dată cu iluzia perenității. Nici nu cerea prea mult, mama ei de treabă. Doar încă patru ani de mișmașuri, aranjamente și voturi cumpărate în dulcele stil al protocoalelor binecunoscute. După aia s-o retrage el liniștit pe-o plajă cu briză blândă și-o să aibă el grijă ca apa să curgă liniștit pe același curs, printre aceleași pietre, rotunjind aceleași conturi.

S-a trezit un DNA de pe la ei să-i răcorească iluziile. A adunat vreo câțiva „oficiali” FIFA dincolo de un grilaj cu lacăt și lucrurile s-au colorat nițel în cafeniu. N-am dubii că un varan bătrân ca Blatter a simțit cutremurul și-a mai scuturat odată, disperat, din clopoței. Au mai colcăit șerpii prin ceața urnelor și au mai scos la iveală, încă o dată, penibil și la umbra eșecului previzibil, încă un blat.

Acu’ numa’ câteva ore, Blat-ter s-a victimizat dându-și demisia. Abia-abia îmi stăpânesc lacrimile!

Dinspre Șova bate vânt amarnic de pușcărie. O știe și el, să nu vă îndoiți de asta. Doar că mocnește acolo, în zgura gândurilor sale, iluzia libertății de după paravan. E doar unul dintre purcelușii din Casa Popo(r)ului  (trei... treizeci și trei, treisute treizeci și trei... mă rog, fără număr!) bântuiți de lupul cel rău din Știrbei Vodă. Oare câți dintre cei care-l apără disperați pe Șova se vor ghemui, la rândul lor, în dosul pereților de paie din Parlament, trăgând nădejde că va fi având grijă purcelul cel mare să aibă undeva, doar de el știută, casa cea trainică din cărămidă inocentă și mortar ne-incriminatoriu care să-i ferească de furtună și lupii cei răi. Și că, din adâncul disprețului față de bun simț și față de noi, cei mulți și prea răbdători, se va naște balaurul cel hâd care să pună botniță lupilor, pe de-o parte și ceață veșnică pe cugetul românilor, pe de alta.

Cine-l apără pe Șova?

Cei de-o seamă cu el, firește. Cei care tot promovează clasă după clasă, grad după grad, limită după limită, examenele incompetenței, tupeului și superlativele minciunii.  

Că nu se tem de judecata Domnului e destul de limpede.

Că nu se tem de judecata oamenilor cuminți, e la fel de clar.

Dar de ce s-or teme oare?!

Oare câți dintre ei pot măsura cu gândul limita răbdării noastre?

Ștefan,

02.06.2015