Crăciun

E ca o haină veche-nouă pe care o n-o poți îmbrăca aiurea, când ți se năzare. Stă cuminte în cotlonul ăla, nebăgată-n seamă peste an, așteptând clinchet curat de zurgălăi ori miros de  cătină ca să-și ițească firea peste noi. Nici nu-i strai, se înțelege. E o coajă groasă a firii care ține  cald sufletului nostru atunci când se trezește ceasul potrivit.

De Crăciun.

Da’ nu-i unul singur, prietene.

Întâi m-am umplut de bucuria colindelor, a mesajului și aceleiași așteptări. Crăciunul!  Apoi m-a bântuit amăreala Crăciunului trist.

Pentru că ieri Moșul nostru personal a cutreierat, câteva ore, târgul cu galerii și magazine, răscolind tarabe și oferte de sezon. Știi, la poalele pomului nostru din colțul micii sufragerii nu e niciodată destul loc pentru câte pachete și pachețele lasă Moșul în seara de Ajun. Nu cine știe ce bogății, se-nțelege. Moșul nostru e unul special. Nu-și permite fonduri nerambursabile și nici nu-i curge/pică din cine știe ce buget dar niciodată nu ne-am îndoit că ne iubește pe toți și ne răsfață, an de an, cu minuni mici și minuni mari din sacul lui cel vrăjit.

Ei și, după ce a rotunjit binișor desaga cu daruri, Moșului i-a fost dat să înțeleagă, odată în plus, cât de mare și plină cu de toate e lumea în care trăim. Fiindcă la marginea târgului cu Moși preocupați și grăbiți, deasupra unei guri aburinde de canal, se încălzea, suflând în pumni, un copil bătrân. Poate că, dacă ar fi putut să-și alunge din ochi tristețea de câine hăituit și frigul din oase, ar fi putut să-și dorească o mașinuță cu telecomandă ori o tabletă. Copiii cei  copii de vârsta lui, gândea Moșul, cam d-astea își doresc. Dar nimeni, nici unul dintre Moșii care se călcau pe bătături umplându-și desagii, nu l-ar fi putut găsi pe listele lor.

Și Moșul s-a îndepărtat, cocoșat sub desagă și sub un nedefinit sentiment de culpă. Poate că o portocală și un covrig cald o să-i ostoiască, pentru o vreme, foamea. Acel „bo’daproste!” și recunoștința din ochii copilului cel bătrân n-au putut șterge din cugetul Moșului durerea că dania lui nu va schimba, în nici un fel, destinul copilului bătrân fără viitor. Moșul a înțeles cum arată lumea în care el, Moșul, nu are nici un rost. Că dincolo de bradul luminos din case e întunericul canalelor, că acolo, în lumea lor, nu se aud colinde ci doar boboroseala apei din closet și chițăitul șobolanilor. Pentru că, vai lor, lumea în care ursitoarele cele haine le-a hărăzit să trăiască nu este un drum deschis către oportunități ci doar o întunecată fundătură.

Dar întru toate cele e o speranță. Trec apele timpului peste tristeți și amăgiri. Poate că, într-o clipă de cumpănă, se vor sfătui destui Moși înțelepți și vor desluși lumina cea adevărată dincolo de umbre și plăsmuiri. Musai să fie cândva, la capătul unei Golgote pe care ne e dat s-o urcăm, un brad de Crăciun și pentru ei sub care o seamă de  Moși vor lăsa, în seara de ajun, dacă nu o tabletă, măcar o speranță de viitor.

Dar eu știu și tu știi, prietene, că dincolo de tristețea celor fără de speranță avem, cu toții, propriul nostru Crăciun. Știi, nu-i așa, câte Crăciunuri se îngemănează în cel pe care-l adorăm cu toții . Destul e,  numai, să privești roată-n juru-ți și să deschizi bine ochii.  

De ești puiul cel mic, abia poposit în tradiție, Crăciunul e minunea pitită pe după horn ori în umbra balconului. Bătrân ca timpul dar la fel de tânăr ca eternitatea. Cocoșat de greutatea sacului, mereu obligat să țină minte preferințele tale, ale surorii, ale tuturor. Responsabil cu măsurarea cumințeniei, testând plin de interes cât de conștiincios ți-ai învățat poezia. Cotrobăind orbește prin sac dar, firește, nimerind fără greșeală  exact cadoul pe care-l așteptai.

Tată fiind, îți sumeți mânecile, gata să depășești rolul roboțelului banal de peste an, luând notă de aspirațiile prichindeilor, bântuind magazinele în lung și-n lat. Moșul rămâne, de fiecare dată, profund dator. Dacă stai să te gândești, aș zice că îi faci bună parte din treabă iar el se alege cu gloria. Cinstit e?!

Dar ce nemărginită bucurie e în aceasta strădanie!

Mama.

Esența lucrurilor care-au fost, care sunt, care vor fi.

Mama e purtătorul obișnuit al doleanțelor prichindeilor. Culege răvașele, le citește surâzând, eventual le traduce pentru roboțel. Aproape sigur roboțelul habar n-are despre ce e vorba în scrisoarea către Moș Crăciun. Că dară e lucru știut, doar  mama și prichindelul cunosc codul acela secret în care el cere și restul lumii dă. Și lumina! Acea lumină care doar în ochii mamei stă să răsară în ajun.

Bunicii. Și părinții bunicilor.

Ei au avut timp să strângă. Ani, întâmplări, trăiri. Dureri și constrângeri. Bucurii și împliniri. Copii care cresc alți copii. Înțelegerea celor ce-au trecut și sămânța grijii pentru ce va fi. Pentru ei, întotdeauna Crăciunul este esența lucrurilor bune, pozitive. Se naște, în fiecare an, Mântuitorul care, ce altă treabă are, ne ușurează povara gândurilor grele și ne scutură sacul de păcate pentru ca în Anul cel Nou să putem sta drepți, gata să ne împovărăm iarăși cu o bârfă, o invidie, un păcat. Și de-aia strângem ghemul familiei în palma celui troienit de ani. Și de-aia simțim Crăciunul doar când cu toții, copii, părinți, bunici și străbunici, sântem împreună. Iar Crăciunul e întreg doar când toate aceste trăiri se împletesc una cu alta.

Și de-aia vă spun, tuturor, să vă fie bine!

Ștefan,

22.12.2013