RESPECT NATURAL

Prietenului meu, Radu

În lumea noastră,  respectul semenilor este ceva greu de dobândit. Respectul natural, sincer și necondiționat, se capătă doar prin mijloace adecvate, prin consecvență în atitudine, mod de viață, gesturi, limbaj și, nu în ultimul rând, prin abilitatea de a exploata oportunitățile. Adecvat, zic, pentru că dincolo de abilitățile personale, mediul creează mijloacele, pârghiile care impun un lider, dacă individul știe să-și joace corect cărțile. Și, poate, ar mai merita pomenit rolul tradiției, al informației nescrise care transcede generațiilor, dar asta e deja mai greu de analizat. De fapt, există o lume în care respectul este un dat, o chestiune de la sine înțeleasă.

De o bună bucată de vreme, micului „B” îi este dat să conviețuiască cu marele „B”.

În ograda lui, soarta i-a hărăzit să fie șef după ce șeful în drept (de fapt, din respect pentru adevărul istoric, era o șefă) a dat colțul, nefericit, într-un accident de circulație. Slugi la stăpân. Angajați  pe masă și casă și, arareori, câte-un bonus. Lucrau, amândoi, în posturi de de pază și protecție. Nu mare lucru, la o adică. Li se trasase perimetrul, li se încredințase consemnul, simplu și clar. Restul trebuia să fie inițiativa lor.

Ea era deja titular de drept, unic însărcinat cu misiuni de pază, cum vă spusei, când stăpânii au hotărăt să-i aducă un coleg nou, mai tânăr. Șefa, dacă e să fim drepți, era cam „trecută”. Deșteaptă foc, altminteri, destul de șmecheră ca să exploateze poziția câștigată în atâția ani de serviciu credincios (cum se zice prin cărți și se scrie pe medalii), deși vederea o cam lăsase, auzul la fel iar în ce privește forma fizică și stăruința ei pentru a-și menține tonusul... nici nu merită să mai vorbim. De nenumărate ori stăpânii au surprins-o dormind pe un pled,  la umbră, în toiul zilei, iar noaptea, când i se punea pata, își părăsea postul cu tupeu, lăsând obiectivul de izbeliște. Uneori o lua razna chiar și ziua și ieșea la drumul mare, dornică să mai socializeze și ea, ca orice om. Cinstit vorbind, o cam rasolea cu meseria, randamentul ei în situații care impuneau, să zicem, măsuri ferme, specifice fișei de post, era aproape zero. Dădea din gură când, de fapt, de la ea se așteptau ceva implicări fizice, care să anihileze preopinentul, la o adică.

Și, cum vă spusei, pe tarla a sosit micul „B”. Tânăr, mic puiandru în meserie, destul de sfrijit, nu foarte convins că poa’ să facă față. Timid și nepregătit pentru viața adevărată. Doar foamea a fost factorul care l-a determinat să rămână. Altminteri, în paralel cu încurajările stpânilor, a trebuit să facă față ostilității vădite manifestate de „șefă”. Bine, ea avea competențe limitate, se înțelege, altminteri l-ar fi dat pe poartă afară din secunda doi.

-          Prichindel, i-a zis hoașca bătrână de cum stăpânii l-au învestit în post, alături de ea. Hai să-ți explic eu ce ai de făcut. Nu pune botu’ la vrăjelile stăpânilor, că ei le știu pe-ale lor, noi le facem pe-ale noastre. Știu că te guduri pe lângă ei, că ei te scarpină-n freză și te răsfață cu fel de fel de drăgăleșenii, da’ poți să uiți de chestiile astea când dai ochii cu mine. Aici fiecare palmă de loc e al meu. Dacă ei vor să respiri și tu pe-aici, treaba lor, da’ tu pe mine trebuie să mă-ntrebi. Eu îți zic dacă ai voie să stai sau să mergi. Eu îți spun ce și cât ai voie să mănânci, de mine depinde unde dormi și dacă mai vorbești și cu alți paznici. Poate că, uneori, voi avea chef de ceva hârjoneală. Să nu te-aud că te doare capul ori că ai fost de gardă azi-noapte și n-ai dormit o secundă.

Micul „B” n-a clintit. A înghițit în sec, privind în jos, fără să-i treacă prin cap că ar putea avea și el ceva de zis. E drept, natura nu fusese prea darnică cu el. Cam pitic (ea era cel puțin de două-trei ori cât el ca forță și aspect fizic), nu prea bine pregătit în procedee și tactici specifice muncii lor dar hotărât să compenseze prin atitudine. Se făcuse paznic pentru că, cinstiți să fim, habar n-avea să facă altceva. Cu toate că, dacă e să dăm crezare bârfelor, neamul lui se cam pervertise, de-a lungul multor generații, lăsând baltă crezul ancestral „noi servim și protejăm”, preferând o viață de huzur și delăsare, aș putea spune. Fără nici un fel de resposabilități, în afară de aceea de a satsiface capriciile unor stăpâni...eei... hai să n-o mai dăm cotită, mulți din neamul lui s-au prostituat lăsându-se ademeniți de mângâieri și favoruri gratuite din partea unor stăpâni dubioși, uitând rostul lor, moleșiți de huzurul unei slujbe de interior când, de fapt, codul lor, adânc gravat în propriul ADN, le cerea să-și facă datoria afară, să desfidă orice pericol ori capricii neplăcute ale vremii, gata să se ia la harță cu orice potențial inamic. Mă rog, el n-a trădat. Așa mic cum era, voia să-și urmeze chemarea dar, iată, acum trebuie să facă față unei situații care nu-i place deloc dar pe care e pregătit s-o accepte fără să crâcnească.

ȘTIA!

 Nu știa de unde știe, dar știa.

Șefa este Dumenzeul lui. Șefa este gândul cu care se trezește dimineața și prima invocată în rugăciunea de seară. Șefa e Alfa și Omega, rațiunea lui de a fi.

Cu timpul, atitudinea șefei a mai suferit oarece ajustări. Azi așa, mîine la fel, viața i-a mai apropiat. Sub pretextul pregătirii fizice, șefa i-a evaluat calitățile fizice. L-a mai pipăit pe ici-pe colo, l-a mai tăvălit (avantajul taliei sale net superioare), uneori s-au mai dedat la fel de fel de jocuri fizice, din ce în ce mai întărâtați, dar, spre cinstea lor, relația lor n-a trecut în promiscuitate. De cele mai multe ori, șefa era cea care punea punct îmbrâncelilor. De, o fi fost frâna biologică ori apanajul unei experiențe superioare de viață, cine știe.  Micului „B” nu-i venea deloc la îndemână, vă dați seama. Adică ea îl întărâta, îl smotocea, chiar îl mușca provocator uneori, pentru ca, atunci când lui i se părea că toate curg către un final firesc,  madam șefa să-i reamintească de ierarhii și datorie. De onoare și respect natural.

Acum, micul „B” oftează. Șefa nu mai e. A sfârșit stupid, lovită de o ditamai VOLA pe trecerea de pietoni. Părăsise perimetrul, ziua în amiaza mare, să mai schimbe o vorbă, zicea ea, cu un alt paznic de la un obiectiv  vecin, pe care-l știa mai demult. Nu-și închipuia că o să sufere atât de mult. Zile, săptămâni în șir, a umblat ca năuc de colo colo, fără să-și găsescă rostul, tot sperând că o s-o descopere într-o zi pe pledul ei preferat, la umbră, ascuns în colțul unde obișnuia să mai tragă un pui de somn când stăpânii nu băgau de seamă. Nopți de-a rândul s-a trezit, atunci când nu făcea de gardă, amăgit de un vis ca o dorință. Nu era șefa. Era doar dorul lui și o lacrimă pe pernă.

Evident că nu-i mai ardea de slujbă. Așa că, stăpânii au decis că e timpul să mai angajeze un paznic. Era clar că micul „B” era doar o umbră a celui ce-a fost.

„Cine știe, și-or fi zis stăpânii, poate că un tovarăș de muncă o să-i mai îndulcească tristețea din ochi și sictirul de viață”.

Și l-au adus pe marele „B”. Marele „B” nu era așa mare când a pășit prima oară în perimetru. O piticanie, acolo, nu mai mare decât micul „B”, dar, cu siguranță, mai prost. Nu prea puternic, cam bezmetic, cu chef veșnic de joacă, așaa, ca un copilandru tâmpit ce se afla.

Dar asta avea să se schimbe în mai puțin de un an.

Inițial, micul „B” n-a prea înțeles cum e treaba. Dintr-o dată coordonatele vieții sale de zi cu zi s-au schimbat. Intrusul era de familie bună, frumușel, brunet ca noaptea. Foarte apreciat de stăpâni. Scărpinat în freză, drăgăleșenii, gudurat... parcă mai văzuse el filmul ăsta, doar că altfel erau distribuite rolurile. Și, spontan, ceața i s-a ridicat și a înțeles ce are de făcut.

Într-o zi, după ce stăpânii l-au răsfățat din nou, excesiv și nemeritat pe noul sosit, i-au invitat pe amândoi la masă. Micul „B” și-a zis că ăla e momentul.

Aveau fiecare blidul propriu.  Inscripționate frumos, ca nu cumva să se creeze confuzii. Pe-al lui scria „BUBICO”. Pe-al cățelandrului „BRUNO”. „Ce să-ți spun, și-a zis micul Bubico la momentul botezului, țigan vă era rușine!”

La masă, câtă vreme bezemticul cel tânăr s-a mai izmenit prin bătătură, micul Bubico a ras porția proprie și, în vreme ce marele Bruno se pregătea să o înfulece pe-a lui, Bubico a declanșat atacul.

-          Prichindel, a început el discursul menit să reaprindă în mintea celuilalt regula primului sosit, informația perenă din oasele, sângele și conștiința oricărui câine.

Hai să-ți explic eu ce ai de făcut. Aici fiecare palmă de loc e al meu. Orice petic de pământ, beton, tufă ori colț de gard o să-ți spună chestia asta. Miroase și-ai să vezi. Nu pune botu’ la vrăjelile stăpânilor, că ei le știu pe-ale lor, noi le facem pe-ale noastre. Știu că te guduri pe lângă ei, că ei te scarpină-n freză și te răsfață cu fel de fel de drăgăleșenii, da’ poți să uiți de chestiile astea când dai ochii cu mine. Dacă ei vor să respiri și tu pe-aici, treaba lor, da’ tu pe mine trebuie să mă-ntrebi. Eu îți zic dacă ai voie să stai sau să mergi. Eu îți spun ce și cât ai voie să mănânci, de mine depinde unde dormi și dacă mai vorbești și cu alți paznici. Poate că, uneori, voi avea chef de ceva hârjoneală. Să nu te-aud că te doare capul ori că ai fost de gardă azi-noapte și n-ai dormit o secundă.

Și-acuma fă bine și vezi-ți de drum, mâncarea aia e a mea.

Un mârâit bine articulat a dat de știre că nu glumește.

Marele Bruno nici n-a clipit. N-a protestat, n-a mârâit.

ȘTIA!

Nu știa de unde știe, dar știa.

Au trecut vreo doi ani de-atunci. Micul Bubico e la fel de mic, marele Bruno e cât un vițel. Uneori se mai hârjonesc. Insă doar atâta timp cât șeful Bubico are chef. De obicei, ăl mic (marele Bruno) nu prea pricepe chestia asta și insistă. Doar o mușcătură și-un lătrat energic îl fac să înțeleagă. Se retrage, spășit, fără ca măcar să-i dea prin minte că, dacă ar vrea...

E simplu, e un respect natural, un adevăr absolut. Micul Bubico e șef. Și gata.

Dincolo de asta, în mintea lui de Bubico, cățel mic, prost și credincios, tot speră că șefa Tia o să apară într-o bună zi de după colțul străzii. Invariabil, de câte ori prinde poarta deschisă, se tupilează pe lângă noi, cutreierând străzile, mirosindu-i urma. Și se-ntoarce de pe drumuri, zgâriind poarta, dând de știre c-a ajuns acasă. Nici azi  n-a găsit-o.

Nu-i nimic, mâine o s-o caute din nou.

Ștefan,

14.04.2011