SIMILAR… ȘI NU PREA...

Un bun amic de-al meu are o fată măritată în Olanda.

 Fată frumoasă de pică, știți voi, româncă de-a noastră care, pe lângă genele mioritice ( nu alea de la ochi, bre!!) mai făcuse și ceva balet, ca să știți… așa că n-o să vă mai obosesc cu descrieri.

Acuma, mai ales în zilele noastre cele de azi, tot românu’ are câteva povești în gușă ori culese la prima mână despre una sau alta de prin țările alea… că, dacă n-a ajuns el personal, sigur are un amic sau ceva rubedenie care-și trăiește amarul pe-acolo.

Și amicul ăsta al meu, într-o zi, când mai sufla el în bujiile vechii mele Dacii, odihnească-se în pace! pe care, în paranteză fie spus, o resuscita din când în când, Domnu’ fie lăudat!...îmi spune două povești din țara cu lalele frumoase și gagici urâte.

Una era despre ginere-su.

Mai exact, despre faptul că tocmai se intorsese el din Germania (amicu’, nu ginerele), unde fusese cu niscaiva treburi și, dacă tot era prin  zonă, nu se făcea să nu  dea o fugă și pe la fii-sa, nu-i așa?

Ei, și așa, din ce-mi descrie el, printre alte chestii, îmi fac o idée despre (cam) cum arată casa ălora. Vreau să vă zic că nu părea să fie cine știe ce palat.

Ar fi o casă modestuță, care s-ar îmbujora,  rușinată, dacă i-ar fi  dat ăl de sus să steie, să zicem, prin Pipera sau printr-o zonă d-alea de interes major,  pe unde cresc viloaie de funcționari la stat, în Românica noastră plină de contradicții.

Și, din ideea asta, se mai naște încă o idée: fii-sa și cu ginere-su’ nu-s cine știe ce bogătași. Miratu-m-am ca boul la poarta cea de zi cu zi. De ce? Păi d-aia... ce n-am apucat eu să vă spun este că, cel puțin la vremea aia, ginere-su era un fel de ministru, sau consilier, sau, mă rog, un mare mahăr pe la Consiliul Europei.

Imediat, în mintea mea de român călit în două epoci, prima fiind de aur curat, a  doua… încă mă chinui s-o definesc… pare un aliaj de tot rahatu’, se nasc alte două gânduri: că ministru vine de la înțelesul său din greacă, cum că ăla care ocupă o astfel de funcție  este, vezi tu, sluga celor care l-au pus acolo și, pe urmă, al doilea gând, că chestia asta n-are nici o relevanță pe la noi. Adicătelea, e taman invers: noi suntem niște slugi așa de proaste, încât domnului ministru… da’ ce zic eu ministru, chiar și unui pârlit de căpitan de pe la pașapoarte ori consilier la primărie (ați zis ceva de vameși? mă scuzați, asta e déjà o altă categorie), le  lasă o mătușă ditamai moștenirea iar noi chiar îi credem.

 Că, dacă nu i-am crede, de ce mama dracu’ i-om tot alege să ne jumulească la nesfârșit?!

A doua poveste are ca subiect o intersecție din orășelul în care locuiește fiică-sa.

Cică ăia de la primăria lor s-au autosesizat că în intersecția cu pricina s-au petrecut vreo două, trei accidente cam identice, ca să zic așa și, fiind ei, cum ar deveni cazul, similari cu, să zicem, consilierii de la sectorul… în sfârșit, un sector din orășelul în care locuiesc eu, să zicem… București, capitală europeană, au căzut pe gânduri. După o vreme gândurile astea s-au luminat într-o concluzie  și-au decis că trebuie să schimbe ceva în intersecția aia.

Și-au schimbat. Acuma nu se mai ciocnesc mașinile în locul ăla.

Și iarăși, imediat, în mintea mea de român, știți voi, călit… s-a insinuat intersecția dintre străzile Icoanei și Eminescu (una care ar putea fi similară cu intersecția lalelelor) din… ați ghicit, orășelul nostru București, din ce sector o fi el, unde sunt cam 3-4 accidente auto pe lună. Pe lângă mașini șifonate zdravăn, capete sparte și oase rupte, e acolo, pe un colț, un gard pe care proprietarul a obosit să-l tot repare.

Necazu’ e că ăia de la primăria de la noi nu sunt înzestrați cu darul autosesizării. Ei au alte daruri, de prin alte surse. Ba, mai mult, nici nu se lasă sesizați. Că degeaba polițiștii care tot vin la fața locului fac rapoarte pe care le prezintă celor în drept, câinii latră iar ursul își vede de drum. Si săracu’, om cu gardu’ veșnic dărâmat rămâne cu paguba. Sesizările polițiștilor, neavând forma, conținutul  și consistența corespunzătoare, se pierd, asemeni fumului în vânt, fie prin vreun sertar fie direct în hăul  primitor al coșului de gunoi.

Acuma, că între primăria de la noi și primăria de la ei e o distanță de vreo două  mii de kilometri știe toată lumea. Ce nu înțeleg eu e de ce le zice la toți la fel: primar la ei, primar la noi; consilieri la ei, consilieri la noi.

Ma gândesc că la ei o fi de-adevăratelea. La ei, adică, treaba primarului și a consiliului e să nu doarmă de grija ălora care i-au ales și să le rezolve problemele. Și chiar asta fac.

La noi,  Domnu’ să aibă milă de păcatele mele!  bordurile sunt mai importante decât străzile pe care le mărginesc iar asfaltul de pe carosabil are garanție vreo 6 luni. Păi, mă’ baieți, eu am ciorapi de vreo doi  ani, p-onoarea mea!!

D-aia mi se pare mie că trebuie să fie o greșeala pe undeva. Ori la ei chiar nu se cheamă primari si consilieri, ca la noi, ori noi i-am ales pe-ai noștri să aibă grijă de ale lor, nu de-ale noastre.

… de cap sa le fie!!!

Ștefan, 13.02.2011