Cum știe toată
lumea, uneori te ia viața pe sus și te berbelecește temeinic din gard în șanț și, de-o fi să nu-ți ajungă, ți-o
trage și în șanț. Ca să-ți bagi mințile-n cap că nici în iarba deasă, naturală
și complet bio de pe marginea drumului nu-ți găsești norocul.
Stai, nu te du cu gândul că te tragi spre casă după vreun șpriț greu, când s-ar fi așternut abureala pe firea ta cea echilibrată. Nici pomeneală. Vorbesc de zilele alea când ți se potrivnesc toate de-a curmezișul și n-ai spor să le dovedești. Iar chestia cu gardul și șanțul, te-ai prins, e doar o metaforă, nu-i neapărat de-a binelea. Deși, la o adică...
Stai, nu te du cu gândul că te tragi spre casă după vreun șpriț greu, când s-ar fi așternut abureala pe firea ta cea echilibrată. Nici pomeneală. Vorbesc de zilele alea când ți se potrivnesc toate de-a curmezișul și n-ai spor să le dovedești. Iar chestia cu gardul și șanțul, te-ai prins, e doar o metaforă, nu-i neapărat de-a binelea. Deși, la o adică...
Azi am deschis ochii
cu ditamai programul în minte și conștient că nu-i rost să tândălesc în pat. Treabă
multă, timp puțin, chef de muncă așa și-așa. De-ale slujbei destul de subțire.
Ici-colo câte-un mail, toți dau din coadă doar-doar mi-or vinde ceva. Pas, azi
nu cumpăr! Trec la de-ale gospodăriei, organizare activități de azi, de mâine
și din viitor, lupta cu viața, într-un cuvânt. Ori, mai degrabă, acomodarea cu
traiul. Dușulică, bărbiereala, câteva telefoane. Mesaje, azi vreo două pe teme
medicale, că, dacă nu știți, cam spre a treia-patra tinerețe te cam apucă
răsfățurile sănătății alterate. Așa că azi setez o înțelegere cu doamna care-mi
știe pe de rost beteșugurile cam pe la ce oră să ajung să ridic rețeta. Ei, și
de-aici începe dezacordul lucrurilor firești. Nevasta începe instructaju’,
adică să nu uit să-i spun doctorei că de data asta iau toate mai puțin „ăla”. Că
ăla e la trei luni. Doar „pe ăsta” îl iei în fiecare lună!
-
Nu mă bate la cap, știe ea ce
să-mi dea! Știi că dacă-mi dai prea multe informații le uit cum trec de ușă!
Retrospectiv, la
ceas de seară, îmi dau seama că a fost primul semn. Izbit nițel de gard. P-ormă
au urmat ălelalte. N-am luat mașina, de la o vreme deplasarea cu mașina
personală prin București seamănă, în ce mă privește, cu o predispoziție la
momente de autoflagelare. La urma urmei, îmi zic, autobuzul primăriei mă culege
de peste drum și mă leapădă, taman bine, la o aruncătură de bețe de cabinetul
doamnei. Hop-țop, în cinci minute sunt deja instalat pe un scaun d-ăla de
autobuz, nițel mai comod decât o margine de stâncă. Nu duc grijă, cobor la
capăt așa că scot cartea și mă bucur de citit. Puteam foarte bine să frunzăresc
telefonul, ca toată lumea (aia mai mult ori mai puțin) normală la cap, dar eu
nu, mai cu moț! Așa că intru cu totul în lectură, liniștit și rupt cu totul de
ce-i în jur. Când ridic ochii îmi dau seama că niște repere de-ale drumului
sunt înșiruite, bezmetic, pe partea greșită a drumului. Vreau să spun, le
găsesc de-a dreapta când, normal, trebuia să fie taman de-a stânga. Cam după a
doua stație îmi dau seama că autobuzul și-a văzut de drum, a întors bine-mersi
la capăt, iar de-acuma se pregătea să mă ducă acasă, chit că nu mă-trebase
nimeni dacă asta vreau. Eh, nu-ai așa grav, mi-am zis, asta e! Cobor și-ncalec
un altul care mă va duce unde am treabă. Ceea ce, firește, am și făcut. Cum ziceam,
retrospectiv asta a fost a doua. În șanț, cum ar fi. La doamna doctor toate
bune, povești grele, altele frumoase, vorba aia, ne cunoaștem de-o viață. Iau rețetele
și-napoi spre casă. Pe drum, să-mi treacă vremea, sun nevasta.
– Ți-a dat pe
trei luni, da?
– Nu, zic, pe-o lună. Că așa a zis doamna...
– Nu e bine!! Trebuia
pe trei! Sun-o să corecteze!
Sun, vorbesc,
nevasta avea dreptate, doctora nu. Asta a fost a treia, buff iar de gard. M-am
întors, corectat, bucuros din nou spre casă. Mi-am zis că s-o fi terminat ziua
proastă, autobuzul era fix în stație de parcă aș fi comandat un taxi. Bipăi cardul
că-s corect și mă acomodez cât pot de bine pe scaunul-stâncă model STB. Nu-i
prea multă lume, scaune goale, șanse bune să citesc relaxat până acasă. Eh! Nu e
să fie! Tanti cea generoasă a avut o altă idee. Generoasă în dimensiuni. S-a
așezat pe scaunul pereche și, drept să spun, mi-a dat prin minte că mă
apreciază, dacă înțelegi ce vreau să spun. Nu că m-am bucurat, fir-ar să fie! Ei
i-ar fi fost util un loc dublu și, crede-mă, erau vreo două potrivite, ce mama
naibii o fi apucat-o să aleagă taman scaunul ăsta?! Apoi m-am luminat: era cel
mai aproape!
Bun, mi-am zis, țară (prea) liberă, dreptul ei la scaun, numa’ că
repartiția drepturilor pe scaune STB suferea de o inechitate gravă, eu mic pe o
parte din locul meu, ea mare pe al ei și încă un sfert din al meu. E corect,
mama ei de echitate?! Dialog în sine-mi: „ea n-are nici-o vină, săraca! Poate,
de-ar fi s-o judecăm, ar fi putut să înfulece mai cu măsură de-a lungul vieții
dar, de-acuma, nu-i nimic de făcut, ce-a fost a trecut. De vină, de-ar fi să
analizăm (la asta sunt tare, doar știi) sunt ăia care-au croit scaunele. Bag de
seamă că măsura lor a fost vreun adolescent la pubertate ori vreun individ de
orice vârstă, mai ofilit, care n-ar trece în diametru de 50 cm. Fără burtă,
fără cine știe ce perne pe dos.” Trag de mine să stau rezemat de geam, simt că
urc în temperatură, cald în autobuz, cald rău și sub „plapumă”! Trec pe lângă două biserici, cruci largi și
speranțe că, Doamne’ascultă! poate coboară la prima. N-a fost să fie, stațiile
se tot înșiră, spaimă că merge tot drumul! Pân’la urmă El e acolo și se-ndură,
cașalotul coboară iar eu revin la viață. A fost a patra, nici nu mai știu, de
gard? De șanț? Eh! Cui îi pasă?!
Aș fi putut zice că a fost destul. De-aia m-am
luminat și m-am răbunit, atât cât sunt, pe tot scaunul personal. Cu nițel
arțag, mă-nțelegi, după ce pătimisem. Poate nu crezi dacă-ți spun: cine crezi
că se prăvale pe scaunul abia răcorit după ce s-a debarcat doamna generoasă? Ei
bine, o alta de același calibru! Cum a fost? Păi de ce naiba întrebi?! La fel! A
fost a cincea. A coborât la aceeași stație cu mine. Prin urmare, dacă viața îți
trage cinci bobârnace de-a gardul și de-a șanțul, toate într-o zi de căpătâi,
trebuie să chitești după concluzii. Așa că, trecând eu de faza cu scuzele
doamnelor grase cum că viața le-a tot umplut farfuriile fără noimă iar ele s-au
tot învrednicit să le golească, mi-am zis că trebuie să fie vreo bubă și la mine. Negreșit am păcate multe
și El o fi zis că drept e să le mai plătesc și p-aici, nu numai în locul cu
verdeață. Că degeaba ne amețim noi cu enunțuri ca „ghinion” ori justificări ca
oricea-i încerca „nimic nu se leagă”. Nu, nene, sunt păcătos.
Ca să știți, stația unde cobor e drept în fața bisericii. Așa că pășesc pe trotuat, mă uit lung și cu înțeles la turlă, mai spre înalt, mă-nțelegi, și dau drumul unei unei întrebări reproș: chiar meritam toate astea, Doamne?!
Ca să știți, stația unde cobor e drept în fața bisericii. Așa că pășesc pe trotuat, mă uit lung și cu înțeles la turlă, mai spre înalt, mă-nțelegi, și dau drumul unei unei întrebări reproș: chiar meritam toate astea, Doamne?!
Doar ce-am întors
capul spre ale mele și am primit răspunsul: nici vorbă! nu că ai fi curat
lacrimă, că ți le știi, da’ azi e marți! Iar povestea cu trei ceasuri rele nu-i
neapărat bătută-n cuie, zi mersi că ai scăpat cu cinci! Cum ar fi, peste-o
săptămînă e taman marți 13!!
Ștefan,
Marți, 6 Februarie
2024