duminică, 26 decembrie 2021

Politica și chinul vocației

 

Probabil că oamenii ăia deștepți care înțeleg ce e în mintea noastră vor fi știind când anume se întâmplă. Și de ce. Fiin’că în frageda pruncie mai toți purtătorii de puță visează că vor fi aviatori iar cealaltă jumătate doctorițe. Cum se știe, nu durează mult, până-și dau seama și unii și alții că strugurii-s acri și că, oricum, mai mișto e mecanic ori croitoreasă. Ba și-n agricultură e mult de lucru, la urma urmei.

Și uite-așa, vremea trece, mai o planetară, mai o rochie cu dantelă, mai o recoltă în prag de toamnă. Vine vremea pirostriilor în casa Domnului și unu-doi țânci la repezeală, cât îi patul primitor și nevasta fierbinte. În fine, ce să mai explic, știți și voi. Abureala aia cu aviatorii și doctorițele e de mult risipită-n vânt. Acum vise sunt doar alea din somn, de cum se trezesc viața  le pune-n cârcă cele ale traiului de zi cu zi.

duminică, 19 decembrie 2021

Supernova PNL

 

Vedeam zilele trecute pe un post de televiziune un crâmpei dintr-o poveste despre Univers.

Ideea centrală a crâmpeiului ăla de poveste era că, totuși, nimic nu e veșnic. Știți, e destul de greu de imaginat din perspectiva unei vieți de om dar, zicea nenea ăla care explica, totul are un final, se risipește, dispare. Uneori renaște, dar nu neapărat la fel. Și, când spun totul, înseamnă că TOTUL de-a binelea, fără excepții.

În particular, ideea asta era centralizată pe nașterea, existența și dispariția stelelor. Evident, cu tot ce presupune corolarul astronomic al unei asemenea entități. N-o mai lungesc, remarcabil mi s-a părut modul fastuos în care orice stea care și-a trăit traiul și s-a răsfățat multă, multă vreme pe cer își încheie existența. Adică într-o uriașă, mirobolantă, flamboiantă explozie astfel încât norocoșii care sunt prin preajmă (înțelegeți, sper, ce vreau să spun), cască ochii mari, impresionați și definitiv căzuți în admirație.

Supernova! Ce splendoare, ce spectacol!

O minte mai deschisă ar putea să găsească tot felul de analogii, surprinzătoare ori ba, întâmplări personale ori te miri de unde, suprapunând întâmplarea în cauză peste evenimente din altă lume, din alte sfere. 

Bunăoară, Partidul Național Liberal versus o supernovă.

Numa’ încercați să evaluați nașterea, creșterea și trăirea PNL în istoria neamului în general și, de-a dreptul, în viețile noastre. Poate nu știți prea multe, doar ce veți fi învățat pe la școală ori, mai nou, ce ați aflat scormonind coclaurile internetului. Dar, rezumând, pot garanta lucrurile simple și evidente, partidul a luat ființă cândva, cumva, s-a pus pe picioare cumva, cândva, a trăit viața lui de partid așa cum a fost (nu neapărat cum ar fi trebuit să fie, din perspectiva unora cărora le-a influențat viața) și, inevitabil, o să dispară cândva, cumva.

Știți ce? Nenea ăla deștept care știa de-ale Universului ne-a explicat că o stea, când trage să moară, dă niște semne. De regulă, de bătrânețe stelară. Știți cum e, stelară ori ba, nici-o bătrânețe nu vine cu flori și vioiciune, ci cu betegeli, gâfâili, oarece poticneli. La ea,  la stea, poți fi sigur că tot procesul ăla de la cap la obștescul sfârșit e un proces natural și inevitabil, care curge într-un fel de algoritm aproape matematic, atât de riguros și previzibil e.

Că veni vorba de analogii, poate-ați băgat de seamă, PNL-u’ pare cam bolnav. O să ziceți că, deh, nimic nou sub soare, doar eu ziceam mai sus, e tot ceva care s-a născut, a trăit și, ca toate cele, dispare. I-o fi venit ceasu’. La noi la bloc așa se vede, că PNL devine, pe zi ce trece, o Pitică și, mâine-poimâine, buuum! O supernovă.

Mă rog, sunt și sceptici care zic că n-o să fie chiar o explozie, că supernova, cum știe toată lumea, nu moare ca o proastă, neștiută și nebăgată-n seamă. Nu, ea face ditamai spectacolul, ca un imens foc de artificii.

PNL supernovă?! bați câmpii, zice vecinu’ de la șase. Mai degrabă o să iasă din istorie ca un pârț tras în lift pe tăcutelea, să știi de la mine.

 Ștefan, 28.11.2021

vineri, 30 iulie 2021

D-ale lu' Fereală - Teoria plimbărilor

 

Mi-e greu să cred că ar fi cineva neatins de exercițiul banal al plimbării.

Vorba lu’ Fereală, membru al clubului și teoretician eminent de chestiuni cu și, mai ales, fără sens. Vă zic mai încolo ce e cu clubul, deocmdată e destul să știți că există și că din el fac parte talentați tăietori de frunze și atenți observatori ai trecătorilor din stânga către dreapta și invers. 

Așadar, redau zicerile teoreticianului: nu să ezistă să fie vr’un individ  de parte masculin ori corespondența femenină  care să nu-și fi urnit corpul personal în ceea ce lumea definește ca „plimbare”.

Asistența cască ochii și unii dintre noi chiar gura. Că cum le zice el, mai rar!

vineri, 16 iulie 2021

Dragnea Nicolae Liviu, om liber, fost inculpat condamnat, fost deținut

Domnul Dragnea Nicolae Liviu este om liber acum.

Până acum două zile aș fi putut face referiri la deținutul, inculpatul condamnat Dragnea Nicolae Liviu. De drept, dacă am lua seama la condamnarea initială, aș fi putut folosi liniștit oricare dintre cele trei „calități” care definesc poziția unui om aflat acolo unde l-a plasat un complet de judecată acum vreo doi ani și două luni. Mă rog, la cântarul de la-nceput sacul de păcate (i)legale al domnului Dragnea Nicolae Liviu a cântărit cam de vreo 3 ani și jumătate.

Numa’ că una-i dreptatea de la București și alta când latră câinii-n Giurgiu.

Drept urmare, pe parcursul detenției, sacul s-a tot ușurat și nu i-a trebuit decât doi ani și două luni ca să se spele de păcate. C-așa-i în tenis! Dacă mă-ntrebați pe mine, e de mirare că a stat și-atât.

Pare-se că sulfă acolo, la malu’ Dunării, un vânt de de liberare a celor obidiți. Așa că, oameni simțitori, sensibili la suferințe și chin, judecătorii dunăreni or fi lăcrimat deasupra codului penal, l-or fi întors ba pe partea cu insula Belina, ba pe aia cu Tel Drum, și l-au binecuvântat pe inculpatul condamnat, deținutul Dragnea Nicolae Liviu cu o liberare anticipată. Nu mă îndoiesc că fost-au peste poate de  înduioșați și de singurătatea logodnicei mai sus numitului. Nu de alta dar vremea trece și, cum se știe, una e să treacă peste un domn de 59 de ani și cu totul alta peste o făptură gingașă de 29.

Da’, în fine, unde-i dragoste  cine stă să numere anii?

Din câte zic gurile rele, domnului  Dragnea Nicolae Liviu i-ar fi trebuit ăstea 26 de luni ca să spele de una dintre bubele din cap. Umblă vorba că nu s-ar fi curățat de tot și, după felul în care nici n-a ieșit bine și a și început să se scarpine, tare mă tem că iară o să-l doară capul.

Deh, om trăi și-om vedea.

Ștefan,

16.07.2021 

luni, 12 iulie 2021

Răcorica de la țeavă

 

Numa’ ce-am ieșit de la duș.

Să știți că dușul rece nu-i de tot rău. E drept, te zgribulești încă de dinainte de a intra sub jet, îți sare inima-n gât la  primii stropi, ba chiar și la următorii. Da’ te speli, că n-ai încotro.

Dar, băieți, ce nostalgii trezește dușul rece!! E chiar un fel de a doua tinerețe! Parcă mă văd acum mai bine de treizeci de ani, strângând din dinți și trăind realitatea așa cum era. Trebuia să acceptăm sacrificii, se-nțelege că nu puteam realiza, patriotic vorbind, cincinalul în 4 ani și ½ fără să strângem din dinți, să privim înainte cu avânt comunisto-ceaușist și să trăim demn într-o perpetuă lipsă de aproape toate cele care-ar fi putut să ne facă viața normală. Era să zic „ușoară”, bine că mi-am luat seama.

duminică, 4 iulie 2021

UEFA de azi, sticluțele și umbra UEFA de mâine

 

Corect este să încep definind de unde plecăm.

Premiza, în discuția de față, e destul de simplă și, la drept vorbind, nici nu funcționează de ieri, de azi.

„Pâine și circ”. Am aflat că enunțul trece prin vremuri de vreo două mii de ani. E o sinteză în două vorbe a unei observații care, probabil, are rădăcini mai adânci dar trebuia o minte brici care să rezume înțelesul într-un aforism.

Așadar, de unde stau eu, când zic UEFA se vede o icoană aproape religioasă a unei piramide structurate, decizional, pe cocoașa a milioane și milioane de bolnavi învirusați. E „microbul”, dacă știți ce vreau să spun. Fără leac, fără preocupări de vaccin, fără șanse de atenuare a pandemiei, fără specialiști angrenați pe frontul combaterii. Ba, dimpotrivă.

E FOTBAL, virusul generat din pasiunea privitorilor. Că doar n-om sta să găsim terapie contra, Doamne feri! Când din boala asta tot curge lapte și miere pentru atât de mulți!!

vineri, 7 mai 2021

Pana de la pălărie ori haiducia din umbra lui Arthur

 

Cred că pe la 4-5 ani a reușit soră-mea să mă sature de „Punguța cu doi bani”. Mi-o tot citise, răbdătoare, până când i-a fost clar că e un efort inutil, știam nu numai fiecare cuvând din poveste ci și fiecare detaliu din ilustrații. Aveam unele neclarități, trebuie să mărturisesc, cum mama naibii vor fi intrat atâtea bogății pe ciocul minuscul al cocoșului și cum o fi reușit orătania să-și târască ditamai burdihanul ticsit cu toate cele până la gospodăria moșului. Dar, vezi bine, puteam să le ignor câtă vreme începeam să cred  că orice ființă obidită poate ieși dintr-un coșmar al sărăciei dacă are stomac tare. În aceeași conjunctură am început să pricep ce e aia metaforă. Pe de-o parte avuția din burta cocoșului iar pe de alta penibilul mărgicii din ciocul găinii.

Din când în când ai noștri taie panglici.

Sau ai lor, nu are importanță, tot o apă, dacă privești la vremile din urmă. Și, de n-o fi o panglică, mai duduie niște tobe și slobozesc câte-o veste roz, agreată de toată lumea.

duminică, 11 aprilie 2021

Vila ELI, Măgura

La Măgura de Brașov mai ajunsesem odată. Să tot fie vreo 10 ani de-atunci. Am ajuns, am văzut și-am plect în mai puțin de-o oră. Așa a fost filmul atunci, nu că n-am fi vrut să stăm. Frumos ca-n cărțile poștale! Dacă iubești munții, văile și aerul curat atunci acolo ai vrea să-ți petreci veșnicia, de-ar fi să te lovească norocul vieții fără de sfârșit. Mă rog, înțelegeți voi.  Cum se-ntâmplă de obicei, nu-i trandafir fără spini. Vedeți imediat ce vreau să spun. 

Ne chinuia dorul de-o ieșire. Mai să se-mplinească juma’ de an de la ultima, așa că puteai citi dorul de ducă ba în priviri lungi spre apus, prin geamul de la bucătărie, ba prin frunzăritul  albumelor cu poze din concediile trecute. Gata, e de-ajuns, mi-am zis, hai să vedem unde și când mergem.

A fost să fie Măgura, la Vila ELI.

sâmbătă, 20 martie 2021

Vecinu'

 

E ca o rudă.

Nu-l alegi, ți-e trimis de soartă. Nici că te-ntreabă, soarta asta, cam ce ți-ar plăcea. Și de-aia e plină lumea de lângă noi de relații inter-umane mustind de draci, priviri urâte ori măcar gânduri tandre precum „rupeți-ai gâtu’!”

Vecinu’ poate fi vechi sau nou. Mă rog, poate fi în multe feluri dar unul dintre cele mai apăsătoare criterii e perspectiva vechimii vecinătății. Că nu-I totuna. 
Cu vecinu’ăl vechi, la o adică, ți-ai diluat pornirile, ai netezit asperitățile ori măcar ai intrat în rutina modului de abordare  cel mai puțin nașpa dintre alea rele. 
Cu ăsta nou, însă, e belea!

duminică, 14 martie 2021

„Dă-mi și mie ceva! Îmi dai?”

 

Cu ceva ani în urmă, când uațapu’ încă se juca-n țărână iar purecele țopăia zglobiu, cum bine știți, cu 99 de ocale agățate de opinci, chestiuțele amuzante circulau pe mail. Trudea omu’ din zori și până-n seară, cu ochii-n monitor,  pentru știe naiba câți mărunței și, dacă erai curios și aveai vreme să-l privești, puteai vedea cum între ochi se sapă un șănțuleț iar fruntea se încrețea a concentrare și griji. Ei și, ca din senin, odată se-nfiripa un zâmbet. Te-ai fi putut gândi că-i ieșise combinația la loto ori aflase că-i născuse vaca. 

joi, 14 ianuarie 2021

OMAGIU lui Viliam „Puiu” Deixner

 

Praguri

De cele mai multe ori, omu' habar n-are că l-a sărit.

Abia a scăpat cu bine dintr-o operație, a evitat un accident în traffic.

Un prag. Odată trecut, omu-și  aduce aminte o vreme și, uneori, când vine vorba, o să dea detalii în discuții la temă . Apoi o să uite cu totul. Fie că îi va fi dat să trăiască  un alt prag, mai greu decât cel depășit, fie pentru că timpul  șterge amintirile. Uneori pe toate, mama ei de viață! Oare ce e omul fără amintiri?!

A mai plecat un om drag.

A trecut ultimul prag.

Singur.

Puiu a știut că întâmplările frumoase, fericite, trebuie să le trăiască cu cei care-I sunt dragi. Cei dragi, că veni vorba, își au locul în sufletul fiecăruia. Unii dintre noi deschid cămăruțe speciale pentru iubiri speciale. Din câte înțeleg, Puiu avea cel puțin un apartament cu două camere.

În camera din față, temporal vorbind, a găzduit amintiri cu copii aduși de soartă  cu care a împărtășit o felie de viață de doar  5 ani. Un fleac, veți zice.

În ailaltă, acolo unde și-a depănat restul vieții, vor fi fost rudele, nevasta, părinții și copiii. Poate prieteni.

Nu mă îndoiesc că i-a iubit pe toți. Indifferent unde i-o fi cazat. Avea omul ăsta, la vedere, atâta dragoste cât să deie la toată lumea.

Mai deunăzi Puiu a trecut ultimul prag.

În camera din față, unde noi, ăștia din V AMA, am adăstat mai bine de 50 de ani, am rămas în urmă-i jelind. Surprinși că pragul pe care-l vom trece cu toții l-a provocat și pe el, ca și pe alții înaintea lui, prea devreme. Nouă ni se pare că firesc este ca cei buni să treacă la urmă. Lumea, nu-i așa, e atât de plină de rău încât  nu e de înțeles de ce pleacă întâi cei buni.

Puiu n-a vrut să împărtășească suferința. De zeci de ani a tot împărțit mereu cu noi bucuria că ne revedem, că ne reauzim, că împărtășim. Vedeți bine câtă dragoste a adunat omul ăsta aici, în camera din față, în numai 5 ani de viață!

Suferința de la urmă a trăit-o singur.

Aș vrea să cred că a simțit toate gândurile noastre bune atunci când a făcut pasul dincolo. Numai că mă copleșește iară convingerea că vorbele bune nu vindecă trupul. Deie Domnul să ostoiască sufletul!  

A trecut singur ultimul prag. La fel ca toți care au trecut, la fel ca toți care ne așteptăm rândul.

Deloc egoist, doar generos. N-a spus ce-l doare, unde-l doare. A murit sărac de vorbe, lăsându-ne mai puțini și mai săraci.

Domnul să-ți ierte păcatele omenești, Puiule!

Nădejdea noastră este că dincolo, după ultimul prag, El o să cântărească sufletul tău cu dreaptă măsură și o să-l așeze de-a dreapta. În primele rânduri.

 

Ștefan, 14.01.2014

luni, 11 ianuarie 2021

Distorsiunea perspectivei

  O să-mi spuneți că nu e prima oară și că multă vreme de acum încolo tot așa va fi. Că asta e poliția. Cea de pe vremea bancului cu 10% foarte inteligenți și 90% foarte puternici. Sau ăla cu novicele deprinzând deliciile profesiei în intersecție, lângă superiorul lui călit de ploi, vânturi și arșiță. Novice căzut în admirație după dialogul cu străinul care încearcă, în câteva limbi, să afle unele informații de la ei. „Ați văzut, dom’ plutonier, câte limbi știa ăsta?!” „Ei, și? La ce i-a folosit?”

 Azi nu mai e așa.

joi, 7 ianuarie 2021

La plimbare, în pandemie

 

Ies cu prietenul meu la „mișcare”. Ori „tropăit”, cum îi mai zic eu ca să aibă o rezonanță mai dinamică. Avem motive să perseverăm în acest demers, măcar oarece plimbări dacă la o miuță ori un tenis cu amicii nu ne mai sunt accesibile. De altfel, azi, ca și în multe alte zile când ocolim terenurile de sport din parc, n-am scăpat ocazia să evocăm întâmplările când, pe vremea aia,  am fost geniali.

Ehee, ce vremuri!  Drept să spui, ne cam repetăm. Mizăm pe faptul că ținerea minte nu e partea celuilalt cea mai tare. Și, de-o fi să știe că i-am mai spus-o și-n alte dăți, să dea dovadă că suntem prieteni.