Când nu se leagă

 Cum știe toată lumea, uneori te ia viața pe sus și te berbelecește temeinic din gard  în șanț și, de-o fi să nu-ți ajungă, ți-o trage și în șanț. Ca să-ți bagi mințile-n cap că nici în iarba deasă, naturală și complet bio de pe marginea drumului nu-ți găsești norocul. 
Stai, nu te du cu gândul că te tragi spre casă după vreun șpriț greu, când s-ar fi așternut abureala pe firea ta cea echilibrată. Nici pomeneală. Vorbesc de zilele alea când ți se potrivnesc toate de-a curmezișul și n-ai spor să le dovedești. Iar chestia cu gardul și șanțul, te-ai prins, e doar o metaforă, nu-i neapărat de-a binelea. Deși, la o adică... 

Azi am deschis ochii cu ditamai programul în minte și conștient că nu-i rost să tândălesc în pat. Treabă multă, timp puțin, chef de muncă așa și-așa. De-ale slujbei destul de subțire. Ici-colo câte-un mail, toți dau din coadă doar-doar mi-or vinde ceva. Pas, azi nu cumpăr! Trec la de-ale gospodăriei, organizare activități de azi, de mâine și din viitor, lupta cu viața, într-un cuvânt. Ori, mai degrabă, acomodarea cu traiul. Dușulică, bărbiereala, câteva telefoane. Mesaje, azi vreo două pe teme medicale, că, dacă nu știți, cam spre a treia-patra tinerețe te cam apucă răsfățurile sănătății alterate. Așa că azi setez o înțelegere cu doamna care-mi știe pe de rost beteșugurile cam pe la ce oră să ajung să ridic rețeta. Ei, și de-aici începe dezacordul lucrurilor firești. Nevasta începe instructaju’, adică să nu uit să-i spun doctorei că de data asta iau toate mai puțin „ăla”. Că ăla e la trei luni. Doar „pe ăsta” îl iei în fiecare lună!

-          Nu mă bate la cap, știe ea ce să-mi dea! Știi că dacă-mi dai prea multe informații le uit cum trec de ușă! 

Retrospectiv, la ceas de seară, îmi dau seama că a fost primul semn. Izbit nițel de gard. P-ormă au urmat ălelalte. N-am luat mașina, de la o vreme deplasarea cu mașina personală prin București seamănă, în ce mă privește, cu o predispoziție la momente de autoflagelare. La urma urmei, îmi zic, autobuzul primăriei mă culege de peste drum și mă leapădă, taman bine, la o aruncătură de bețe de cabinetul doamnei. Hop-țop, în cinci minute sunt deja instalat pe un scaun d-ăla de autobuz, nițel mai comod decât o margine de stâncă. Nu duc grijă, cobor la capăt așa că scot cartea și mă bucur de citit. Puteam foarte bine să frunzăresc telefonul, ca toată lumea (aia mai mult ori mai puțin) normală la cap, dar eu nu, mai cu moț! Așa că intru cu totul în lectură, liniștit și rupt cu totul de ce-i în jur. Când ridic ochii îmi dau seama că niște repere de-ale drumului sunt înșiruite, bezmetic, pe partea greșită a drumului. Vreau să spun, le găsesc de-a dreapta când, normal, trebuia să fie taman de-a stânga. Cam după a doua stație îmi dau seama că autobuzul și-a văzut de drum, a întors bine-mersi la capăt, iar de-acuma se pregătea să mă ducă acasă, chit că nu mă-trebase nimeni dacă asta vreau. Eh, nu-ai așa grav, mi-am zis, asta e! Cobor și-ncalec un altul care mă va duce unde am treabă. Ceea ce, firește, am și făcut. Cum ziceam, retrospectiv asta a fost a doua. În șanț, cum ar fi. La doamna doctor toate bune, povești grele, altele frumoase, vorba aia, ne cunoaștem de-o viață. Iau rețetele și-napoi spre casă. Pe drum, să-mi treacă vremea, sun nevasta. 

– Ți-a dat pe trei luni, da? 

– Nu, zic, pe-o lună. Că așa a zis doamna... 

– Nu e bine!! Trebuia pe trei! Sun-o să corecteze!

Sun, vorbesc, nevasta avea dreptate, doctora nu. Asta a fost a treia, buff iar de gard. M-am întors, corectat, bucuros din nou spre casă. Mi-am zis că s-o fi terminat ziua proastă, autobuzul era fix în stație de parcă aș fi comandat un taxi. Bipăi cardul că-s corect și mă acomodez cât pot de bine pe scaunul-stâncă model STB. Nu-i prea multă lume, scaune goale, șanse bune să citesc relaxat până acasă. Eh! Nu e să fie! Tanti cea generoasă a avut o altă idee. Generoasă în dimensiuni. S-a așezat pe scaunul pereche și, drept să spun, mi-a dat prin minte că mă apreciază, dacă înțelegi ce vreau să spun. Nu că m-am bucurat, fir-ar să fie! Ei i-ar fi fost util un loc dublu și, crede-mă, erau vreo două potrivite, ce mama naibii o fi apucat-o să aleagă taman scaunul ăsta?! Apoi m-am luminat: era cel mai aproape! 

Bun, mi-am zis, țară (prea) liberă, dreptul ei la scaun, numa’ că repartiția drepturilor pe scaune STB suferea de o inechitate gravă, eu mic pe o parte din locul meu, ea mare pe al ei și încă un sfert din al meu. E corect, mama ei de echitate?! Dialog în sine-mi: „ea n-are nici-o vină, săraca! Poate, de-ar fi s-o judecăm, ar fi putut să înfulece mai cu măsură de-a lungul vieții dar, de-acuma, nu-i nimic de făcut, ce-a fost a trecut. De vină, de-ar fi să analizăm (la asta sunt tare, doar știi) sunt ăia care-au croit scaunele. Bag de seamă că măsura lor a fost vreun adolescent la pubertate ori vreun individ de orice vârstă, mai ofilit, care n-ar trece în diametru de 50 cm. Fără burtă, fără cine știe ce perne pe dos.” Trag de mine să stau rezemat de geam, simt că urc în temperatură, cald în autobuz, cald rău și sub „plapumă”!  Trec pe lângă două biserici, cruci largi și speranțe că, Doamne’ascultă! poate coboară la prima. N-a fost să fie, stațiile se tot înșiră, spaimă că merge tot drumul! Pân’la urmă El e acolo și se-ndură, cașalotul coboară iar eu revin la viață. A fost a patra, nici nu mai știu, de gard? De șanț? Eh! Cui îi pasă?! 

Aș fi putut zice că a fost destul. De-aia m-am luminat și m-am răbunit, atât cât sunt, pe tot scaunul personal. Cu nițel arțag, mă-nțelegi, după ce pătimisem. Poate nu crezi dacă-ți spun: cine crezi că se prăvale pe scaunul abia răcorit după ce s-a debarcat doamna generoasă? Ei bine, o alta de același calibru! Cum a fost? Păi de ce naiba întrebi?! La fel! A fost a cincea. A coborât la aceeași stație cu mine. Prin urmare, dacă viața îți trage cinci bobârnace de-a gardul și de-a șanțul, toate într-o zi de căpătâi, trebuie să chitești după concluzii. Așa că, trecând eu de faza cu scuzele doamnelor grase cum că viața le-a tot umplut farfuriile fără noimă iar ele s-au tot învrednicit să le golească, mi-am zis că trebuie să fie vreo bubă și la mine. Negreșit am păcate multe și El o fi zis că drept e să le mai plătesc și p-aici, nu numai în locul cu verdeață. Că degeaba ne amețim noi cu enunțuri ca „ghinion” ori justificări ca oricea-i încerca „nimic nu se leagă”. Nu, nene, sunt păcătos. 
Ca să știți, stația unde cobor e drept în fața bisericii. Așa că pășesc pe trotuat, mă uit lung și cu înțeles la turlă, mai spre înalt, mă-nțelegi, și dau drumul unei unei întrebări reproș: chiar meritam toate astea, Doamne?!

Doar ce-am întors capul spre ale mele și am primit răspunsul: nici vorbă! nu că ai fi curat lacrimă, că ți le știi, da’ azi e marți! Iar povestea cu trei ceasuri rele nu-i neapărat bătută-n cuie, zi mersi că ai scăpat cu cinci! Cum ar fi, peste-o săptămînă e taman marți 13!!

 

Ștefan,

Marți, 6 Februarie 2024