Vecinu'

 

E ca o rudă.

Nu-l alegi, ți-e trimis de soartă. Nici că te-ntreabă, soarta asta, cam ce ți-ar plăcea. Și de-aia e plină lumea de lângă noi de relații inter-umane mustind de draci, priviri urâte ori măcar gânduri tandre precum „rupeți-ai gâtu’!”

Vecinu’ poate fi vechi sau nou. Mă rog, poate fi în multe feluri dar unul dintre cele mai apăsătoare criterii e perspectiva vechimii vecinătății. Că nu-I totuna. 

Cu vecinu’ăl vechi, la o adică, ți-ai diluat pornirile, ai netezit asperitățile ori măcar ai intrat în rutina modului de abordare  cel mai puțin nașpa dintre alea rele. 

Cu ăsta nou, însă, e belea!

Dacă fac o socoteala, cam într-o lună, două , face anu’. Iacă-tă, acu’ mă dumiresc, ăsta e anexa pandemiei, că prea au venit la pachet! Și, numa’ ce-a urcat scările deasupra mea (că de-aia zic, soarta asta personală m-a lovit grav, mi l-a pus fix în cap!) și n-a-ntârziat să-și intre-n  rol. Nemesis, nenică! Cinee știe ce păcate plătesc!!

Doar la casă nouă își dezvelește omu’ valențele, ca să știți. O fi trăit el până atunci într-un fel de letargie artistică, de moțăială de potențial da’, uite, abia acum iese deasupra ambiția, talentul și imaginația. Păi vă dați seama? Un apartament gol e ca o operă neîncepută! Omu’ avea, pe lângă energii eliberate, și ustensilele creatoare.

Și dăi! Și luptă! Dălți și ciocane într-o parte, bormașină în alta! Separat ori simultan. Parcă-l văd, asudând la ciocan, respirând greu la bormașină, plin de praf.

Dar fericit. Transfigurat.

La-nceputuri am zis că, deh, așa-I când se mută omu-n casă nouă. Mai schimbă gresia ici, faianța dincolo. Trebuie-nțeles, cât poa’să dureze? Ia, acolo, o săptămână, două cel mult. Pe urmă, după ce curăță, se apucă să echipeze pereții, nu? Silențios, că nu pune faianță cu barosu’ ci cu mistria. Io așa știu.

Drept e că bocănitu’ n-a durat așa mult, vreo 10-12 zile. Cum a fost? Păi, cum să vă zic, la CT a reieșit că în emisfera de sud-est s-au netezit circumvoluțiunile iar la cerebel, spre norocul meu, a rămas functională partea dinspre coloană, lângă prima vertebră. Restul e terci.

Când n-am mai auzit ciocanul m-am îmbătat prima oară.

Merita, să știți. A fost de bine, scăpasem de una din două, am rămas doar cu bormașina. Dacă tu, cel care pierzi vremea citind povestea asta, vei fi locuind la bloc, poate știi cum cântă burgiul de beton la structura de rezistență a blocului. Simfonie!

După 8 săptămâni (opt, ca să nu credeți că e vreo greșeală) i-am bătut la ușă. Deschide, ochi mari, întrebători. Politicos, altminteri, mi-a explicat că a trebuit să netezească podelele în tot apartamentul. A încercat el niște metode dar cel mai bine merge cu bormașina, nu merge chiar uns, că sunt o grămadă de moațe tari ca piatra, da’ el știe cum să le ia și, iote, nu vă place cum rămâne-n urmă?

Mă uit la el, e istovit dar radios. Se vede, arta oferă satisfacții! Și omul ăsta e tot una cu instrumentul, bormașina e  taman extensia brațului la care orice artist visează.

Să mai am răbdare numa’ vreo 3-4 zile, mai are holul și baia din spate. Fac socoteala, lasă, îmi zic, în două zile plec în vacanță, taman bine când mă-ntorc e liniște.

Poate nu credeți, vecinu’ și bormașina au creat vreme de vreo 5-6 luni. Intens. Mi-am imaginat că toată această trudă trebuie că are nu numai o finalitate practică. Musai că mai e și altceva, un scop la nivel psihic, o dependență insidioasă. Altminteri nu-nțeleg. Uite, chiar și-acum, după 10-11 luni de la nașterea blestemului, vecinu’ bormașinează. Și nu vă ziceam degeaba că omu’ face artă, cântă la burghiu. Imaginați-vă că începutul ariilor e abia simțit, o ronțăială pe frecvențe joase, ca un marș care abia se pornește pe la colțul străzii. Apoi cadența crește, frecvența se acutizează, nivelul se umflă iar acordurile se revarsă generos în toată casa, scara, farmacia de la parter.

O poezie! Lume fericită, ce mai! Concluzia tuturor e că omu’ are o relație personală cu bormașina. Sunt voci care spun că, cel mai probabil, nici nu e o bormașină de serie,  și-a făcut-o la comandă.

Tre’să mai zic ceva. M-ar bate Cel de sus, recunosc că nu ne mai răsfață chiar ca în vremurile bune, ca cum 4-5 luni, adică. Acuma vecinu’ se manifestă doar de 2 maxim 3 ori pe săptămână. Și nu program normal, numai câte o oră, cel mult două. Când are și omu’ timp, o fi început serviciul, mă gândesc.

Încă aștept momentul când m-oi îmbăta a doua oară. Mi-am setat deja premizele, când n-oi mai auzi neam de bormașină 4 zile la rând, o fac lată!

Vă țin la curent.

 

Ștefan,

20.03.20221