Terapia bunului simț

-Bună ziua, îi zic.
Omu’ studia atent o hârtie, talonul unei mașini mai exact. Absorbit de treaba pe care o făcea, intrarea mea părea că l-a deviat de la acel proces mental adânc și, fără îndoială, important. Așa că a ridicat privirea pe sub sprâncene, nu știu dacă vi-l imaginați, n-a ridicat capul decât vreo 4 grade. Genul ăla de privire pe dedesupt  care trebuia să-mi dea de știre că-l cam deranjez.
N-a răspuns la salut, a schițat numai o înclinare de vreo 2 grade din alea 4.
Eu am lăsat să treacă vreo 2 ori 3 secunde, să-i dau omului timp să ajusteze tendința asta de comportament superior-agresiv. Răgazul n-a avut efect, reacția lui n-a fost un răspuns decent la salut ci doar a născut următorul pas al interacțiunii.
-Da, zice omu’, ce este?
Cred că ar fi mers și un semn de exclamare după cel al interogării pentru că n-a fost o întrebare și-atât, cum ar fi „îți place șaorma?” ori „da’ tu câți ani ai?”. Nu, era în tonul interpelării și o componentă care trebuia să-mi arate din capul locului care e raportul dintre noi. Adică ar trebui să am o treabă mai importantă decât cea în care este el introdus cu totul și, oricum, să nu am dubii, el e persoana care mă ajută iar eu sunt persoana care are nevoie de ajutorul lui. Asta pune lucrurile într-o relație de boier contra slugă, de individ care poate versus celălalt lipsit de puteri, de tip tare contra ăluilalt care-i vai de capul lui. Mă rog, într-un fel, transmite informația că el e deștept iar eu cam tâmpit.
De cele mai multe ori primul meu impuls e fix ca-n fizică, știți voi, aia cu acțiunea și răspunsul pe măsură. Tot de atâtea ori îmi reprim tendința de a-l pune la punct printr-o mârlănie mai groasă decât a lui. S-a văzut că, fiind domeniul lui, e greu să-l bați. Așa că îl privesc drept în ochi, adopt intonația  și atitudinea de individ educat și cu bun simț și-i expun, civilizat, chestiunea. Cum mă așteptam, omu’ nu-i pregătit pentru zona decentă de dialog așa că aplombul lui se diminuează, ba chiar ridică destul capul cât să mă privească direct. Mai mult, în răspunsul său ulterior a făcut destul loc la o anumită bunăvoință cât să dea conversației o notă de dialog firesc. Păi așa da! gândesc satisfăcut. Mi-a plăcut să cred că, dacă a fost o confruntare, l-am dovedit. Am 1 la zero.
Nu mi-a fost prea greu, cunosc binișor genul, e categoria de atitudine încadrabilă în ceea ce numesc „sindromul portarului de la spital”. Îl știți și voi, fără învoială, e nenea ăla care-i privește superior pe toți cei care trebuie să treacă de postul lui de gardă, nevoiți fiind să-i explice unde merg și de ce. Nenea, pe care nu-l putem suspecta că-i din cale-afară de educat, privește depreciativ pe oricine și le transmite neechivoc pe ce poziții se plasează fiecare în acest raport conjunctural. Doar că acolo, în umbra cabinei de la poartă, de cele mai multe ori lucrurile se reglează cu o șpagă.
Doar vreo oră mai târziu, când încă nu-mi trecuse de tot euforia succesului, iacătă-mă-s într-o altă minunată situație să aplic același tratament unui alt bolnav de grobianism. Scena: parcare de hipermarket. Personaje: el, pitecantrop la volanul unei mașini de mașini staționată-n drum și celălalt, un nene în uniforma celor care fac pază pe-acolo.
Și, mai pe la mijlocul acțiunii, domnul Eu.
Paznicul îi atrage atenția pitecantorpului că nu are voie să staționeze pe calea de acces auto, „sunt locuri goale în parcarea gratuită, slavă Domnului!”
Pitecantorpul n-a părut să aprecieze sugestia paznicului așa că a răspuns într-o manieră specifică personajului pe care-l joacă și trăiește zi de zi. Ripostează prompt cu o trimitere la morții paznicului. Paznicul, descumpănit, nu prea știe de unde să apuce situația așa că-l întreabă de ce-i vorbește așa, că el i-a vorbit civilizat.
„De p... mea și morții mă-tii, dute-n ...” zice pitecantropul, și, de-ar fi să fiu mai exact, ar trebui să mai umplu cam un rând și jumătate cu puncte-puncte.
În faza asta a poveștii lumina cade pe mine, presonaj care intră-n film fix la punctul culminant și taman ca să rezolve tărășenia.
„Omul ăsta, îi zic pitecantropului arătând spre paznic, își face doar datoria”.
Imaginați-vă scena, eu calm privindu-l în ochi pe interlocutor, vorbind cu tonul liniștit și liniștitor, al celui sigur pe el. Atitudine verificată, aplicată cu succes pe creierii multor sărăcuți agresivi.
„Așa e în slujba lui, consemn că nu staționeze alte mașini decât cele autorizate...”
Nu apuc să termin.
Nu-i nevoie să vă explic. După cum știți, nu întotdeauna terapiile aplicate bolnavilor au efect pozitiv. Ei bine, n-a mers. Am ieșit din scenă cu certitudinea că, uneori, tratamentul ăsta cu extras de bun simț și decență nu face decât să amplifice delirul grobian al omului din cavernă.
Dezamăgit, firește, mi-ar fi plăcut să am un scor bun azi.
Nu mi-a ieșit decât un 1 la 1.

 

Ștefan, 19 iunie 2023 

Vacanță

 

Asociată definitiv cu starea de bine. Aș plusa zicând că e chiar starea de bine valorizată maxim, dacă mă-țelegi, pentru că vor mai fi fiind și alte împrejurări în care ți-e bine.
Mă încearcă tentația să nuanțez intensitatea stării. Am putea discuta de  „nu-i rău”, „binișor”, „bine” spre valori gradual ridicate cum ar fi „mai bine”,  „foarte bine” ori „tare bine”. Când ai noroc, poți zice că trăiești stările de tip „excelent” ori „nemaipomenit”.

N-am mai scris de mult despre vacanțe. Odinoară o făceam pe un site dedicat, încercând să redau cât mai fidel informații care ar fi putut folosi și altora. N-am mai făcut-o, motive personale, nu e important.
Revenind, starea mea de bine, indiferent de nuanța valorică enunțată mai sus, e legată primordial de „acasă”. Adică, vreau să spun, acel motto pe care l-am desemnat ca fiind deplin relevant pentru această pagină de web nu este deloc un enunț gratuit.
„...acolo unde sufletul tău se așază confortabil în el însuși”.
Inițial m-am gândit să scriu în aceeași manieră în care o făceam de obicei. Despre vacanțe, vreau să spun. Zugrăvind așteptările, frigurile pregătirilor, cumpărături ori stors creierii ca să evităm regretele că am uitat ceva acasă. Apoi „mi-a trecut”. Mai bine lasă, mi-am zis, o să te pierzi în detalii care-s fără importanță raportate la ce vrei să spui cu adevărat.
Să ne înțelegem, poate că v-ați prins deja, ce urmează e un elogiu. O valorizare personală pe care, din perspectiva locurilor în care mi-am petrecut vacanțele de-a lungul timpului, e cu adevărat unicat.
D&P House. Thassos, Chrysi Ammoudia.
O găsiți, de-o fi să fiți curioși, pe diferite site-uri de profil. Sunt nițel nehotărât, oare cum s-o descriu? Descrieri și poze veți găsi și pe site-uri. Numai că celui care nu a fost încă aici și nu a cunoscut gazdele, Perita și Dimos, informațiile de acolo nu-i vor spune mai mult decât alte informații de pe alte pagini similare, cu alte oferte de găzduire.
Prin septembrie anul trecut mi-am zis că D&P House e un loc numai bun să petrec acea săptămână de vacanță de final de vară. Pozele arătau îmbietor, prețul nu era deloc rău. Părerile „foștilor” (știți ce vreau să zic) erau, toate, laudative. Și uite-așa am trăit o experiență de vacanță pe care intenționez s-o repet, dacă am noroc, mulți ani de acum încolo.
Locul ăsta mă încarcă pozitiv. Sentimentul că sunt acasă e covârșitor.
Dar nu e numai locul. Nu e numai spațiul. E modul în care gazdele au imaginat că pot încălzi sufletul celor care le trec pragul prin amenajări și dotări.
Dar dincolo de toate astea este căldura. De fapt, vă asigur că raportul relațiilor dintre ei și oaspeți depășește cu mult cadrul turistic. Veți simți, din primul moment, că veți fi primiți ca prieteni dragi pe care i-au așteptat cu nerăbdare. Și uite de-aia m-am grăbit încă de acum un an să rezerv o perioadă pentru acest an. Ba chiar două, că n-o fi foc!
„ok, îmi zice Perita. Când să fie?” „Păi tot septembrie, zic, că e timpul din an în care vremea e perfectă iar apa mării încă destul de caldă”.
Surâde afirmativ, la fel gândește și ea.
„Bun, zic dar de n-o fi să pot ajunge, cu cât timp înainte trebuie să te anunț?”
„Nici un timp, zice, nu poți veni și gata!”
„Păi... bâlbâi eu, nu trebui să știi și tu, să disponibilizezi intervalul pe site?” „Nu-ți bate capul zice”.
„Cum adică?”
Dă din mână minimizând, ca să-mi fie clar „So, what?! o să rămână o săptămână liberă, nu e important”.
Așadar, de-o fi să vă placă ce-mi place și mie, adică un loc ca acasă și gazde prieteni calzi, pe lângă o zonă de vis, atunci D&P House din Thassos, Chryssi Ammoudia este locul ideal. E de bine în grad de „nemaipomenit”.
O precizare: să nu încercați să rezervați primele 10 zile din septembrie. E tabu!

Ștefan, 10 iunie 2023