sâmbătă, 25 februarie 2017

DRAGOBETE 2017

Când eu sunt tu, când tu ești eu

Mă-ntreb mereu de ce nu-mi trece.
De ce tot vreau să știu  ce faci,
De ce nu dorm când ești departe,
Și taci.
Ce ne desparte?
De ce îmi e ba cald, ba rece?

De ce zâmbesc când  n-are rost?
De ce nu-s singur în pustiu
Și nici gând greu nu mă apasă?
Poate că știu
Că-i  gândul cald acasă
Și uit, oricât de greu mi-a fost.

De ce nu sufăr când mi-e greu?
De ce tristețile-au trecut?
Cu ce descântec mă alini?
Doar c-un sărut?
De ce mă doare când suspini?
Că eu sunt tu? Că tu ești eu?

Ștefan,
24.02.2017

sâmbătă, 4 februarie 2017

Validarea furtului prin vot

Ca de obicei, privesc ca bou’ tastatura, dau drumul unui început de propoziție și o șterg în următoarele secunde. Acolo, prin hățișul neuronal, se nasc simultan o ploaie de gânduri legate de subiectul mamă. Mă mai reculeg un minut-două și încerc să rămân consecvent.  „Stai pe subiect”, îmi zic, „pune decorul dar nu uita firul central”. Și plec de la realitatea faptului că trăiesc, gândesc și mă preocupă ce se întâmplă în jurul meu. Ce se întâmplă și cât anume din ce se întâmplă îmi influențează viața.

sâmbătă, 31 decembrie 2016

2017 - La Mulți Ani, prieteni!

Poate-I o zi  ca azi și ieri,
Sau ca oricare zi ce-a fost.
Neimportantă ori cu rost:
Să uiți tristețea și să speri.

Poate-i un an cum toți avem,
Cu căutări și rătăciri,
Cu nopți pustii și cu iubiri,
Cu ce-am avut și ce mai vrem.

Poate-i chiar Anul Nou de mâine.
E poarta către ce-ți dorești,
E ce e bun și ce iubești
Și de-aia-ți spun: să-ți fie bine!!


Ștefan,

31.12.2016

miercuri, 28 decembrie 2016

Sevil Shhaideh, chinta la două capete

Habar n-aveam ce e aia poker. În satul nostru, în serile de iarnă, în puținele case unde se găseau oarece cărți ponosite de joc, nimănui nu-i trecea prin cap că s-ar putea juca mai mult de trei jocuri: tabinet, șeptic și popa prostu’. Cam prin anul trei de liceu m-am dedulcit la jocul pierzaniei capitale, la 10 bani deschiderea. Descopeream încântat ce-i aia „pas”, „pe de trei” sau „blaint”. Tata îmi dădea, când plecam la școală, 3 lei pe zi. Fix de un covrig, ca să nu mă anemiez, iar restul pentru bugetul ITB-ului. În zilele când păcătuiam la o „foiță” făceam blatu’ pe tramvai iar seara, când ajungeam acasă, mâncam două porții. N-am fost cine știe ce șmecher la jocul ăsta, probabil avea legătură cu faptul că eram atât de sărac încât tremuram la gândul că o să pierd bruma de bani investită-n pot ori, în aceeași măsură, cu faptul că unii oameni au o poartă mai largă pentru emoții. Sau, altfel spus, au mai multe reacții decât alții la anumiți stimuli emoționali. Probabil că nu e cazul să recunosc că am tot fost berbecul care cotizează.  Mă rog, din câte știu, orice plăcere cu cheltuială se ține iar mie chiar îmi plăcea fiorul filării celor 5 cărți, așteptarea de după decartare, războiul nervilor de după. Fericit, uneori, când închideam partida cu câțiva lei în plus, dezamăgit dar nu deznădăjduit când ieșeam lefter.

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Bradul și Moșul

Miroase-a brad de două zile.
Pe la geamuri, printre blocuri, deja pâlpâie-n lumină, de săptămâna trecută, siluete conice a vârf de munte.  Ca o nădejde în aer curat. Ca o renăscută bucurie a speranței.
Vine.
Și anul ăsta.
Ca și în anii care s-au stins, ca și în cei care se coc acolo, în viitorul așteptărilor și al speranțelor.