luni, 17 iunie 2019

Conu' contribuabil față cu ANAF

Doamna A. a împărtășit cu noi  o satisfacție care, cinste ei, chiar nu merita să se consume într-un mediu restrâns. Doamna A., după cum s-a demonstrat, a trecut de nivelul protestelor periodice și comune din spații largi (să nu-mi spună mie că n-a fost prezentă în piață după ordonanțele alea negre)  la atitudine concretă față de abuzuri, ilegalități  și călcat pe gât cetățeanul. A dat în judecată ANAF și CNAS.
Și a câștigat.
Doamna A. a ținut morțiș să arate agresorului că nu cedează. Săraca de ea, s-a trezit într-o bună zi asaltată de o Tentaculă a Măriei-Sale STATUL. Și a ripostat.

marți, 4 iunie 2019

Marți, radiografia ceasurilor rele


Marțea mă trezesc fără chef.
Cinstit să fiu, nivelul chefului e cât se poate de egal cu cel de luni. Și oarecum la fel ca ăla de vineri.
Da’ marți e serios rău.
Bunăoară ultima marțe a fost grav.

sâmbătă, 1 iunie 2019

O altă față a imposibilului


Poți învăța din orice, chiar dacă enunțul poate părea un șablon verbal.
Nu este.
Trebuie doar să nu uiți să ții ochii mereu deschiși și mintea întotdeauna trează. Cumul de condiții obligatorii fiindcă nu-i destul să vezi.
Azi am văzut din nou Liverpool – Barcelona. Spun din nou pentru că văzusem meciul live, la vremea lui. Dar trebuia să scap de întrebări, trebuia să găsesc semnificații în sedimentele experienței în direct. Azi aveam oarece timp de weekend, prin definiție prețios și din categoria „e păcat să-l irosești pe prostii”.   Dar, cum bine știți, o experiență care te și încarcă cu semnificații merită din plin retrăită.

luni, 27 mai 2019

Gânduri la umbra votului de ieri


M-am bucurat, firește. A ieșit cum am sperat să iasă. Nițel  disperat, fără să accept că ar fi putut fi altfel.
Deși...
Nu-mi curg ziele-napoi așa că uneori mă supăr pe mine că îmbătrânesc și tot sper că, Doamne’ajută, de data asta o să tragă mai greu balanța spre alb. Trece vremea și-mi dau seama că pe talgerele cântarului sunt doar oameni, nu principii.
Sunt bucuros, nu extaziat.
N-am deschis șampania dar m-am răsfățat în gânduri suficient de pozitive ca să mi se pare că iese soarele. Cam ca atunci, prin 2007, când am invitat nevasta la dans deși n-aveam nici orchestră nici pick-up, da’ nici n-aveam nevoie, trebuia să dansăm așa că am cântat eu valsul. Ieșise Convenția. Și un președinte la care nici nu mă gândeam, la vremea aia, da’ n-avea importanță, plecau cei răi.
Aseară n-am dansat deși, drept să spun, simt că aș fi avut cu mult mai multe motive s-o fac.
Da’ încă de-aseară mi-e a bucurie cât încape și a tristețe cât să șovăi.
Primul gând.

duminică, 26 mai 2019

Pândind exitpolul. Șefu’ la vot, noi în sufragerie


Nu e vesel, săracu’ de el! Pare că mustața e mai grea azi decât acum vreo doi ani și jumătate.  Azi n-am reușit să-i văd dinții. Soacră-mea clătina a compasiune din cap și mă uit a mirare spre ’mneaei.
Că de ce?!
„Păi, zevzecule, de câte ori să-ți zic? Nu știi că am informații de proximitate? I-e frică de dentist.”
Fraatee!! N-aș fi vrut, da’ mi-au ieșit nițel ochii mai mult decât la evenimente de interes comun.
„Adică cum?”
„Nu că nu s-ar bucura, zice. E ditamai omu’n stat, el face, el desface și numai când tace ia decizii grele. Acum s-a săturat de critici despre dinți galbeni cu rădăcini compromise.
Și d-aia...”
„Adică nu-i stau în gât exitpolurile?!” întreb cu juma de glas.
„Nici vorbă”, zice, privind la mine de sus și la fi-sa cu regret. Uite ce-a găsit, netoata!
„Excit polurile astea sunt praf în ochi!”
De obicei e plictisită în faza asta. De la a treia explicație în sus renunță. Nu-i vina ei că sunt greu de cap. O să moară cu convingerea că într-o viață anterioară eu am fost un bolovan amorf lângă gardul lor din spate.
Mă repliez câteva secunde cu speranța că oi reuși să emit măcar patru vorbe deștepte.
„Adică zici că n-a pierdut?!”
Mi-a părut rău, puteam să mai tac 5 secunde poate scoteam ceva mai bun...
„Adicăă, vreau să zic, e trist că-l dor dinții?!”
Nevasta încearcă, milostivă, să mă trezească. Îmi plasează un cot în zona ultimei coaste de pe partea ascunsă vederii. Nu-și permite frondă pe față, face și ea ce poate și mă susține mai discret.
„Chîî, îîîh, păi peste nici o oră vedem exit po...”
„Prostii! Excit polurile alea sunt fix bombonele pentru fraierii de la televiziuni.”
Se apleacă, concesivă, spre mine și zice cu voce joasă: „a trimis deja hitmen la secții, să supravegheze numărarea. E o marjă rezonabilă în care lumea poa’ să creadă că 2+2 fac 1,5. Și 18% e o iluzie, în realitate vorbim de 36.”
N-am mai apucat să deschid gura.
Întâi că nu pot combate la chestiuni de matematică, mi-ar fi adus aminte că am trecut de bacalaureat doar că profei i s-a făcut milă.
Apoi pentru că nevasta, cu bunăvoință, nimerise fix în același loc, sub aceeași coastă.


Ștefan,
26.05.2019