VACANȚĂ - V

episodul anterior

Suntem în pom!

GPS-ul nostru a rămas fără sursa de alimentare. Adaptorul pentru alimentarea de la bricheta mașinii s-a declarat în grevă. În ton cu mediul. Grecii, de vreo două zile,  taie curentul câteva ore pe zi. Protest.  Greva alimentatorului nostru se produce la  firul de minus. Adică unul dintre cele două sârme de la conectorul care dă tensiune Ioanei a binevoit să se rupă. 

Tristețe... întrebări, Voula , oarecum confuză  în ce privește „soldering” dar  consecventă în a-și manifesta deplina solicitudine, mi-a oferit întreaga ei asistență tehnică: fix șase scule de meseriaș constând în două sau trei șurubelnițe, un patent și o amărăciune de ciocan care stătea să cadă din coadă. Dar mă sfătuiește să încerc o rezolvare la un magazin de electrice de pe lângă piața centrală.

N-am dat de magazinul cu electrice. Noroc cu Alex, a sesizat el că în drum spre plajă,  prin Skala Prinos, e o prăvălie IT. Musai ca ăștia să aibă un amărât de letcon. Un băiețel cu bărbiță de două zile și aere de tehnician s-a chinuit vreo 20 de minute să facă o lipitură. 5 euro, mi-a zis, năruind speranțele mele că va trebui să mă lupt ca să-l conving să accepte 2 euro. Prima chestie care-mi trece prin minte e că, la banii ăștia, aș avea șanse să cumpăr unul nou. Nici măcar nu e convins că ce a făcut el acolo funcționează.

Nu-ți fă griji, îi zic, mâine o să trec pe la ușa ta și voi opri să-ți spun ori că merge ori că muncești până ce totul e ok. De toți cei 5 euro pentru o lipitură, mama ta de tâlhar!

Dimineața următoare ne-am oprit la o patiserie să luăm oarece de potolit cafeaua băută pe stomacul gol. Aici vinde un grec cu trăsături muzeistice: profil consacrat încă de pe vremea anticilor, barbă identică cu cea sculptată în marmura veche, îi lipsea doar armura și sabia scurtă. Ne-a vândut, salutându-ne cu entuziastul  „kalimeera!”, câteva cornuri cu diverse umpluturi: brânză, cârnat ori spanac.  Bune, ce-i drept.

Ana tânjește după un platou cu fructe de mare. Nu oriunde. În Potos, neapărat la taverna IRENE.  Desigur, Alex rezonează în acord.  Maia zice că-i ok. Normal, nu mai are nici o importanță dacă eu agreez ori ba ideea. Așa încât îmi exprim deplina adeziune. Așadar azi, miercuri, păpăm prânzul în Potos, să fie clar. Ok, săru-mâna, democrație! S-ar răsuci Pericle în mormânt dacă m-aș așeza de-a contra.

Taverna IRENE (ori „La Irene”) pare un fel de pomu’ lăudat. Doar că pe bune.

Companionii au aflat, cumpărându-și ceva țigări, că am făcut o alegere „zuper”.

Aveam să aflăm că tanti tutunăreasa nu bătea câmpii.   

Un șir neîntrerupt de cafenele, taverne, snack-baruri se succed pe promenada plajei din Potos. 

Piccolo grec, aranjează masa la IRENE

La Irene ne-a întâmpinat o fătucă arătoasă cu ”Bună ziua!”. Dacă n-ar fi chemat-o Otilia aș fi putut crede că e doar un alt produs al marketingului grecesc care încearcă să atragă clienți mioritici. Până la urmă, raționamentul n-ar fi total greșit. Mai bine de jumătate dintre clienți erau români. Numai că taverna se bucură de un așa bun renume încât, spre tristețea vecinilor, gradul de ocupare (ca să parafrazez o terminologie care reflectă, de obicei, în ce măsură litoralul românesc eșuează an de an) e, la ei, în comparație cu celelalte cârciumi, de vreo 90%. La ăilalți, ca să știți, e cam pustiu...

Ce-am  mâncat aici? Păi numa’ ce v-am zis. Toată lumea vroia platoul ăla cu tot felul de vietăți din mare. D-alea care pe mine mă lasă rece dar pe care ceilalți trei companioni le-au savurat extaziați. „Îmi plac rău!”, m-am exprimat, doar ca să nu mă taie din testament. Altminteri, credeți-mă, n-o să mă convingă nimeni că porcul, cu toate alea ale lui bine gătite, ar avea vreun concurent.

Am trecut azi, de două ori, pe lângă un indicator minuscul cu un mesaj pe care doar eu l-am perceput. Cică e pe undeva un muzeu al istoriei uleiului de măsline.

Mâine (azi, deja) voi încerca să-i dau de urmă.

Noapte bună! In maximum 4 ore se luminează. 

...și, văzând zorile mijind, Sherezada tăcu, sfioasă. Adică va urma, măi băieți...
chiar aici