VACANȚĂ

Trebuia să fie Evia anul ăsta.

Ne place la greci. Am mai spus-o. Anul trecut, după Platamonas,  mai spre toamnă am încercat și litoralul românesc. Dezamăgit e puțin spus. Dacă spun că a fost o experiență deprimantă aș fi mai aproape de adevăr. Mama lor cu Anca Hoțel cu tot!

N-a fost să fie Evia. Suntem în Thassos.

Ne e tare bine.

Trebuie să fie ceva psihologic legat de modul în care rupi legăturile cu „ceea ce trebuie să faci” și intri în modul „viața e frumoasă”. Știți despre ce vorbesc. Nu e, nici pe departe, simplu să pleci în concediu. Vorbim despre mai multe tipuri de apăsări psihice. Prima dintre ele este cea a alegerii destinației. După buget (coane Fănică!), după experiențele unor cunoscuți (ori neștiuți...), după distanța dintre punctul de plecare și locul în care vom dormi (nu mai mult de-o zi de condus), dar, mai ales, după dorința mea secretă ca destinația de anul ăsta să fie săracă în obiective turistice. Știți voi, situri, muzee, chestii despre care scrie pe net ori despre care cumnatu‘ (care a fost aici acum doi ani) îmi zice că-i musai să le văd. O fabrică unde se prelucrează diverse resurse de pe insulă (măsline, legume, alte fruncte…), o amărâtă de dugheană de unde poți lua un Gyros cu 2 euro și unde proprietarul crește un papagal care fluieră după gagici, un teatru antic din Limenas, și altele… și altele… Ce frumoase erau vacanțele de la 2 Mai!! Odată ajuns la gazda noastră, nu porneam mașina câte două săptămâni.

Zilele de dinaintea plecării, în care somnul e mai agitat (Maia n-a dormit ultimele două nopți), frenezia cumpărăturilor, grija „să nu uit ceva” (ați luat pașapoartele?), bagaje cu mult peste limita de suportabilitate a bietului portbagaj, evaluarea stării mașinii, reechilibrat roți (doar pe față, bine am făcut, una dintre ele era grav de capul ei).

Am reușit să dorm vreo 4 ore. Ceilalți deloc. Adică doamna-soția personală, fi-miu (al doilea, cronologistic/succesor la domnie) și logodnica lui personală.

Primul șoc: imaginea bagajelor strânse în hol, așteptând să fie duse la mașină. Atât de multe că trebuia să țopăim peste ele ca să ajungem la ușă. Prima mea reacție iritată: mergem cu două mașini și nu știu eu?! Îmi reprim restul remarcilor. N-ar ajuta la nimic și e păcat să tensionez atmosfera încă din start.

Plecăm.

Giurgiu. Nu știu niciodată unde trebuie să fac stânga pentru Ruse. Dacă voi credeți că e de bun simț să existe măcar un indicator care să-ți fie de folos în acest sens, ei bine, aveți dreptate. Numai că nu există. Ori, dacă există, e așezat așa de bine, atât de românește, încât greu poți să-l observi. Eu nu l-am văzut.

Nu-i bai, ne întoarcem. „La Kaufland faceți dreapta” ne spune un localnic giurgiuvean absolut treaz (lucru pentru care l-am c rezut pe cuvant), unul din puținii care mișca pe stradă la ora aia. Aiurea, ce Kaufland? Nu l-a văzut nimeni.

În zona de trecere la bulgari altă dilemă: mi se deschid vreo trei drumuri. Care, oare, duce la podul ăla al prieteniei româno-bulgare? Evident, altă bâlbă. Aleg anapoda. După ce mă enervez și înjur sănătos (e cea mai lejeră și neacademică modalitate să mă destresez), aflu că exista și un indicator. Doar că, în buna tradiție românească, nu e așezat acolo unde îți poate fi de folos, adică înaintea bifurcației, la o distanță rezonabilă astfel încât să poți face alegerea corectă. Nu. E așezat, la vreo zece-douăzeci de metri DUPĂ bifurcație. Ce blestem! Constat, odată în plus, că plătim tot felul de cretini care ne fac viața grea la orice pas. Ăștia de la drumuri sunt doar o parte dintre ei.

Zilele trecute admiram inițiativa bulgarilor de a reduce taxa de pod la 2 euro. Și la noi se reduce, periodic, câte ceva. Ba normele de hrană ale polițiștilor, ba salariile bugetarilor, ba, în cele din urmă, logic și firesc, speranța de viață a tuturor. Mă rog, hai să revin la bulgari. Ne trebuie vignetă. Întrebăm pe cei care ne verifică buletinele. „La benzinărie”, ni se spune. Să fim atenți, anul trecut ne-au fript cu doi euro. Am plătit 7 și, pe chitanță, erau 10 leva.

Nimeni nu alimentează, coada e mare la vignete. Mai schimbăm o vorbă cu cei de dinainte, cu cei care vin după. „Cât costă?”

„Șapte euro” zic cei care ies.

„Și cât scrie pe chitanță?”, întreb. „Zece leva”. Adică 5 euro.

Parcă am mai văzut filmul ăsta.  Nu mi-a plăcut atunci, n-am nici un motiv să-mi placă acum. Cer chitanță pentru toți banii pe care-i plătesc. Bulgarul se înfoaie și-mi returnerază toți banii. Nu mai dă la nimeni vignete. Gata. Nu ne place, să ne luăm de unde vrem noi. „Dasvidanie!”

„Pe mă-ta!”

  Nu sunt sigur că toată lumea de la coadă mi-a urat de bine.

Mergem mai departe. La o altă benzinărie, același scenariu. 10 leva pe chitanță. 7 euro ori 30 de lei. Sunt sfătuit s-o las mai moale. Și, uite-așa. șmecherii prevalează și o mulțime de indivizi se lasă călcați în picioare.

Am luat vignetă și pentru întoarcere. Evit un stres dublu, la o adică.

Parcă bulgarii au drumuri o idee mai bune ca la noi. Asfaltul, adică. În ce privește indicatoarele, nici ei nu execelează. Mici, rare și, dacă n-am fi avut GPS-ul, precis am fi avut probleme.

Opriri pentru una ori alta. Timp pierdut anapoda... mă enervez și-o calc mai vitejește. Uit că dușmanul nu doarme (vajnicul polițist bulgar) încurajat și de faptul că sunt la al șaselea drum pe cărările lor fără să fiu dijmuit. Statistic, nu poți avea noroc la nesfârșit. Statistica asta m-a costat 20 de euro. Am depășit cu 52 de kilometri viteza maximă admisă. Adică permis suspendat două luni, mers la secția lor, perspectiva de a reveni la Sofia ca să-mi ridic permisul. Sigur că, absolut întâmplător, în acte erau cei 10 euro de rigoare. Neee... nu merge. A mers cu 20. Bonus: un pont. Azi sunt multe, multe radare pe străzi. „Cam din 40 în 50 de kilometri”.

Asta e! Nevasta face un calcul: 20 împărțit la 6 fac cam 3 euro și ceva pentru un drum. Unii cotizează și de două-trei ori la un singur drum, așa că fii fericit! Mergem în vacanță, nu lăsa orice rahat să-ți întunece bucuria.

Care bucurie doar la ei să fie...

Fac plinul la Sandanski. Anul trecut, la o altă benzinărie de prin zonă, m-am luat de gât cu benzinarii. Mi s-a părut că m-au furat la pompă. Anul ăsta am alimentat de la altă benzinărie, un Shell. O idee mai departe (mai spre greci) decât cea de anul trecut. M-am convins, aveam dreptate acum un an. Ducă-se! Că iar mi se urcă la cap!

Oprim la Kulata. O vizită la magazinul ăla free, una la budă. Ronțăim un sanviș la botul calului, fumătorii mai bat un cui.

...și, văzând zorile mijind, Sherezada tăcu, sfioasă. Adică va urma, măi băieți...
chiar aici!