VACANȚĂ - IV

episodul anterior 
Am găsit o plajă care le place fetelor. Pachis Beach.

Alături e o plajă intimă, într-un golf adânc, care mie mi-ar plăcea mai mult. Numai că aici se cam aglomerează după 9,00-9 jumate. Și nici prea mult soare nu are, mai ales dimineața. În gura golfului te întâmpină Taverna Glifoneri. Fetele au decretat, Pachis Beach e alegerea. Umbreluțe, șezlonguri. 6 euro perechea de șezlonguri ori o consumație nealcoolică. O apă, o cafea ori ceva „soft drinks”. Neee, fără bere! 

O plajă pe coasta de est.

Fie, merge și-așa.

În  dimineața de marți câțiva nori se zbenguiau prin nord-vest. Normal că n-aveam eu noroc de leneveală 100%. Toți ceilalți au decis: azi mergem să vedem teatrul antic, Agora, vechiul port și Acropolele din Limenas. Pe urmă, după ce le-om dovedi pe-astea, mai mergem să vedem mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, Muzeul nu știu cărui sculptor din secolul trecut și Teologos, o localitate de prin centrul insulei. Pe drum, cam pe la Skala Prinos, am mai văzut o curte (prin gard și peste gard, nu era accesibilă publicului) care găzduia niște sculpturi în marmură. Nu m-au dat pe spate.

Vechiul port, îmi zice Alex, e funcțional încă, vechimea lui atestată fiind cu două secole înainte de Cristos. Șmecheri grecii ăștia, cu istoria lor multimilenară pe care-o bagă pe gât țugulanilor. Mă uit de jur împrejur și-mi dau seama că nici n-ar prea avea din ce altceva să trăiască. Trebuie să vândă ceva. Și vând istorie, imaginea vremurilor în care civilizația lor schimba lumea. Ce  soartă! Cum se schimbă destinul unei națiuni! Alaltăieri erau în avangarda omenirii, azi trăiesc din împrumuturi. Mi-e greu să cred că vor reuși, într-un viitor previzibil, să iasă din vria actuală. Vin vremuri și mai grele!! Și nu numai pentru ei.

Lasă, sunt în vacanță...

Intrăm în Limenas pe la 10 și ceva. E deja foarte cald. Norii ăia răzleți și-au pierdut urma pe continent. E perfect senin, ați pierdut o zi de plajă, fetelor. „Lasă, oricum ne cam strânge pielea, reluăm mâine..”

Ne dăm seama că tactica bâjbâitului după ureche nu funcționează. Ca să fiu cinstit, mizam pe obstinația cu care grecii semnalează fiecare răhățel de obiectiv turistic prin indicatoare bătute-n cuie pe stâlpi, pe gard ori aiurea. Cu regret constat că în Thassos nu prea e cazul. Cate-un panou pe ici pe colo ne îndrumă către una ori alta... nimic care să ne atragă. Ce vrem noi nu e promovat prea asiduu, deși internetul ne spune că sunt obiective majore. Și nu numai internetul. Ca de obicei, întreb gazda, ori barmanul, ori vânzătoul de la souveniruri care sunt cele mai importante 5 locuri de vizitat. De regulă, coincid cu cele de pe internet. Nici aici nu au fost diferențe majore. Voula ne-a indicat exact aceleași puncte de interes ca și cele pe care le-a descărcat Alex de pe net.

Gata, după ce ne-am învârtit aiurea mizând pe intuiție, opresc lângă o agenție turistică. O tanti septuagenară care vorbea o engleză impecabilă îmi dă o hartă a orașului, îmi marchează drumul, îmi dă repere (primul reper e taverna Simi)  și un sfat: să luați apă cu voi! Până la Teatrul Antic va trebui să urcați the hill, luați-o cătinel că nu-i deloc ușor. Ok, thank you very much! Pe cai și aveți cuvântu’ dă-i ’nainte! Începem cu Agora. 

AGORA

Găsim apoi Taverna lu’ Simi, unde un chelner care se plimba pe trotuar, prin fața meselor de pe terasă (ați priceput, terasa se termină-n trotuar) ne acostează cu un „bună ziua”. Lasă-ne, frate, că avem treabă. Până acum n-am văzut decât Agora, adică o curte mare, mare, cu o mulțime de pietre de toate mărimile, bucăți mai mari ori mai mici de coloane, n-aș paria dar cred că erau și unele care se cheamă capiteluri. Pe aproape jumătate din curte tronau ceva crăci, ceva gunoaie. Ici-colo ceva pungi de plastic... dezamăgitor.

Îl lăsăm pe chelner să-și facă numărul, promitem că revenim și depistăm Muzeul Arheologic. O clădire care, privită de pe oricare altă latură decât cea pe unde se intră, nu-ți inspiră deloc senzația că ar fi un loc încărcat temeinic cu istorie. Intrăm în curte. Vreo două sarcofage, iarăși ceva frânturi de coloane, vase mari și mici (de apă),  un moziac măricel în mijlocul curții.

MOZAICUL, ca un covor în mijlocul curții

Și un cumcuat, copac-arbore din familia portocalului. Face fructe mici, de mărimea unor nuci, galbene și extrem de gustoase. Am cules câteva direct din pom, fără a fi admonestați de cineva. 

CUMCUAT, buuune, culese direct de pe cracă!

Intrarea în muzeu costă doi euro de căciulă. Fără poze cu blițul și fără filmări de pe trepied. Dar din mână? Nu-i problemă! Perfect!

Cred că toate insulele care aveau oarece de oferit au avut același destin istoric zbuciumat. Călcătorii de hotare străine s-au tot perindat și pe-aici. Hm... nu vreau să alunec într-o expunere istorico-școlară, dacă vă interesează scormoniți pe unde știți și veți afla. Pot doar să vă spun că au fost niște chestii tare interesante în muzeul ăla, dacă e să le dau crezare companionilor. O statuie de vreo 5 metri reprezentând un „KOUROS”, un termen care definea un bărbat tânăr într-o atitudine de luptă, cu brațele pe lângă corp și pumnii strânși, cu un picior plasat ușor înaintea celuilalt. Ăsta de 5 metri te întâmpină la intrare, având un berbec pe brațul drept. „Purtătorul de berbec”. 

KOUROS - „bărbat tânăr” Aici este „Purtătorul de berbec”

Chestia cu berbecul nu se aplică la toți acești „kouros”. Cei mai mulți sunt doar bătăioși și-atât.

O altă statuie de dimensiuni considerabile (aș aprecia că aproape de statura naturală a unui bărbat) reprezentându-l pe împăratul roman Hadrianus, cam 130 după Cristos domină o altă încăpere a muzeului.

Nu e chiar întreg, dar vine de pe la 130 după Cristos. Este împăratul roman HADRIANUS

În rest, fel de fel de d-alea specifice: unelte, statui mici,  mari, amfore, podoabe, etc...etc... ba chiar și un mormânt de nu știu când cu un schelet pe jumătate relevat din humă. Bietul om, nu-i e dat să-și ducă somnul de veci liniștit, la adăpost de privirea semenilor, nici măcar după mii de ani!...

Știți, cu oarece sfială mărturisesc că nu sunt prea atras de pietre,  fie ele cât de vechi și cât de pline de semnificații, așa că trag nădejde că o să-mi scuzați lipsa de entuziasm pe tema asta.

Am urcat voinicește spre Teatrul Antic. Greu, dar nu din cale-afară. 

THASSOS sau LIMENAS, cpitala insulei. Urcam spre Teatrul Antic.

Urci pe deal, poteca e amenajată, trepte de piatră ne-au purtat pașii până sus, sus... unde, spre marea noastră dezamăgire, ne-a întâmpinat un gard de sârmă și o poartă ferecată.  Pe ei, pe mama lor! Nimeni dintre cei întrebați ulterior n-a știut să ne spună de ce-i închis. Ideea e că părea închis de multă vreme, pentru că atât poarta ferecată cu lanț și lacăt cât și o porțiune de gard de alături purtau urmele escaladei turiștilor enervați că au urcat atâta cale și neîmpăcați cu soarta. Puteau, măcar, să pună o plăcuță avertizoare la poalele dealului cum că e închis, nu fiți idioți să bateți drumul degeaba!

N-am vrut să sărim pârleazul. Resemnați mioritici, i-am blagoslovit românește și-am făcut calea-ntoarsă.

Între timp, numai bine s-a făcut de prânz. Luasem drumul către coasta de est. Panagia, Skala Potamia. După Panagia hotărâm să oprim la o taverna. Terasă mare, la colț de drum. Vedere superbă spre Skala Potamia. Adie un vânt rece, numai bine să ne răcorească după zăpușeala din Limenas. Ne era foame. Proprietarii, țigani greci. Anei i se ia de mâncat încă de când primim tacâmurile. Detergent de vase prost, probabil. Comandasem deja. Ana a renunțat la „cheese fried”, eu și Maia am înghițit cu ceva dificultate niște frigărui (suvlaki de porc), doar Alex s-a bucurat de un mușchi de vită bine făcut. O țațiki și două beri pe lângă, total vreo 33,5 euro. Ducă-se, hai mai departe.

Coasta de est ne-a relevat, din loc în loc, câteva golfulețe cu plaje superbe. Le-am privit de sus, până la plajă era ceva de coborât. La unele, din câte mi-am dat eu seama, se ajungea până jos cu mașina. Din goana mașinii vedem o plajă mică cu un singur utilizator: o tanti care se bălăcea într-o apă până la genunchi în costumul Evei. Apa de smarald, superbă, nici tanti nu era de lepădat.

În Skala Potamia ne sare-n ochi un indicator care ne anunța că putem vedea Muzeul BAGI. Întrebat, un grec cinstit ne spune, dând din mâini și din umeri, că habar n-are. Ne lămurim la următorul indicator. Același muzeu se mai chema și VAGIS. Mama voastră de inconsecvenți! Mă rog, avem noroc cu un zugrav care ne îndrumă binișor și dibuim muzeul. În aceeași curte cu o biserică simplă, vopsită în alb și albastru, pe-afară. Pe dinăuntru... ei, aici e o poveste. Între 2 p.m. și 5 p.m. grecii erau la siestă, nenică! Astfel încât câte un lacăt mare era atât pe ușa bisericii cât și pe cea a muzeului. Fie la voi, acolo, le urăm de bine și-ncălecăm iar drumul. Următoarea țintă, Mănăstirea Arhanghelului Mihail, sau cam așa ceva. Nu ne abatem, e chiar pe mâna stângă, pe drumul care urmărește conturul insulei, noi  drumețind în sensul acelor de ceas. Drumul șerpuiește de-a lungul coastei, nu prea aproape de țărm, oleacă mai sus de poalele munților. Peisaje superbe, acolo unde se luminează câte-o nișă, cam ca pe drumul ce leagă Brașovul de Poiană.

Lângă mine, Alex moțăie. Mi-e dor de pat și mie. Și de un duș.

Ajungem la mănăstire. Surpriză! E închisă între 14 și 16. Băi nene, ăștia-s țicniți? Vreau să spun  că erau ceva turiști dezamăgiți care făceau calea-ntoarsă din fața porților ferecate. Păi, nu-i de mirare, vericule, că stați cu mâna-ntinsă la UE. Auzi, plan de salvare de 340 de miliarde de euro!!!! Ăștia dorm prea mult la prânz, mi-e limpede acum!

Gata, dă-i în zurgălăi, vorba amicului Florin. Hai „acasă”, la dușulică și-o bere rece.

Mai vedem ce-o fi și mâine...

 ...și, văzând zorile mijind, Sherezada tăcu, sfioasă. Adică va urma, măi băieți...
chiar aici!