VACANȚĂ - III

 episodul anterior
Thassos ne întâmpină cu un miros aparte. Poate că e miros de alge zăcând pe mal, la soare. Ori ceva resturi aruncate de bucătar din cambuză, pe lângă cheu. Nici la Skala Prinou, acolo unde acostează „bărcile” (ferry) care pleacă de la Kavala mirosul nu-i prea plăcut. Nici o nenorocire, o să-mi spună Laurențiu. Mirosul ăsta e cel cu care orice marinar se culcă după cart și se trezește-n nări când soarele se scaldă în valul dimineții, atunci când vaporul se bălăcește la ancoră în vreun port.

VACANȚĂ - II

episodul anterior 

Vameșii greci abia aruncă un ochi pe buletinele noastre. Înaintea noastră au tras pe dreapta o mașină de bulgari. Nu am impresia că-i au prea mult la suflet.

VACANȚĂ

Trebuia să fie Evia anul ăsta.

Ne place la greci. Am mai spus-o. Anul trecut, după Platamonas,  mai spre toamnă am încercat și litoralul românesc. Dezamăgit e puțin spus. Dacă spun că a fost o experiență deprimantă aș fi mai aproape de adevăr. Mama lor cu Anca Hoțel cu tot!

N-a fost să fie Evia. Suntem în Thassos.

Ne e tare bine.

BULINA ROȘIE – strada, azi

Nu prea mă dau în vânt după trimiterile spre epoca de „dinainte”.

Ce e aia „dinainte”?

Aproape că e o axiomă. De-aia o să las chestia asta fără explicații.

Citeam, în vremurile alea, într-o carte cu subiect sportiv,  o experiență pe care fetele din lotul de gimnastică al României ar fi trăit-o pe un aeroport ... ori pe o stradă... în USA... ori  undeva pe-acolo... să-mi iertați lacunele de memorie, sunt câteva zeci de ani de-atunci. Povestitorul ne zugrăvea grozăvia lumii capitaliste, în manifestările ei cele mai negre, când niște polițiști urmăreau niște răufăcători și trăgeau (de mama focului) cu pistoalele din dotare. În momentele alea,  populația din zonă trebuia să se tupilească la pământ ori să se ascundă după câte-un stâlp. Ca-n filmele americane, la o adică!

BULINA ROȘIE - cei care revin

Titlul, la o adică, ar fi putut fi „Viața ca un pepene”.

Îmi imaginez viața fiecăruia dintre noi ca pe o sumă de felii. Un fel de pepene tăiat frumos (ori anapoda) pe masa cu mușama din bucătărie.

O felie e viața/pepene de acasă, cu nevasta, copiii, nepoții... Una groasă, cu o o secțiune bogată din „cocoș”, știți voi, partea aia din mijloc, dulce și zemoasă. Dacă mă gândesc bine, nici nu i-aș zice o felie. Dacă ar fi să o măsor, după mine ar fi, liniștit, peste juma’ de pepene. Nu despre asta vreau să vorbesc.

O alta, suficient (uneori nedorit) de groasă dar, să fim înțeleși, nu la fel de gustoasă, este cea de la serviciu. Nici felia asta nu este subiectul. Puse una lângă alta, cele două aproape că întregesc rotundul. Pe ici, pe colo, abia mai rămâne loc pentru câte-o felie / pasiune personală.  Una d-aia pe care-o împarți rar cu membrii familiei (motiv, uneori, de culpabilizări induse, mai mult ori mai puțin asumate) și mult mai des cu prietenii.