Titlul, la o adică, ar fi putut fi „Viața ca un pepene”.
Îmi imaginez viața fiecăruia dintre noi ca pe o sumă de felii. Un fel de pepene tăiat frumos (ori anapoda) pe masa cu mușama din bucătărie.
O felie e viața/pepene de acasă, cu nevasta, copiii, nepoții... Una groasă, cu o o secțiune bogată din „cocoș”, știți voi, partea aia din mijloc, dulce și zemoasă. Dacă mă gândesc bine, nici nu i-aș zice o felie. Dacă ar fi să o măsor, după mine ar fi, liniștit, peste juma’ de pepene. Nu despre asta vreau să vorbesc.
O alta, suficient (uneori nedorit) de groasă dar, să fim înțeleși, nu la fel de gustoasă, este cea de la serviciu. Nici felia asta nu este subiectul. Puse una lângă alta, cele două aproape că întregesc rotundul. Pe ici, pe colo, abia mai rămâne loc pentru câte-o felie / pasiune personală. Una d-aia pe care-o împarți rar cu membrii familiei (motiv, uneori, de culpabilizări induse, mai mult ori mai puțin asumate) și mult mai des cu prietenii.
