Știu că
anul ăsta va fi un reper major pentru oameni. E deja o axiomă, mă-ndoiesc că
vor mai fi fiind indivizi care pot corela fapte evidente, conjunctura în care se
petrec și modul de reacție al oamenilor și care să nu fi conștientizat acest
lucru încă de luni bune. Nu e numai grozăvia celor care mor uciși de un ceva perfid,
nevăzut, nesimțit, este și spaima conștiinței că bâjbâim haotic sperând că
poate, măcar printr-o experiență repetitivă, vom ghici o modalitae de a ne
apăra. Căci cum altfel poate fi câtă vreme parte din concluziile care păreau
ferme alaltăieri sunt demontate de experiențele de azi?
Știți, în Septembrie 2001 priveam în direct un
alt moment care urma să marcheze istoria
lumii, prăbușirea dramatică a Gemenilor. Gândeam și atunci, ca și în timpurile
de azi, că viețile noastre, ale tuturor, vor începe să curgă altfel. Nu putea fi altfel, 2977 de oameni
mureau brutal, majoritatea literalmente în văzul lumii.
Mă gândesc
că, totuși, e prea mult. Cu siguranță că lucurile n-au avut timp să se așeze
după 9 Septembrie 2001 și, cum vedem, un alt tip de cutremur introduce dezechilibre și confuzie în
viața omenirii. Unda de șoc a căderii Gemenilor încă se propagă, nu așa cum au
sperat cei care au provocat-o ci, aș zice, mai degrabă în defavoarea lumii ai
căror exponenți clamau că ar fi.
Azi trăim
un altfel de șoc.
Zic din
nou, e prea mult. Două imense pietre de hotar la mai puțin de douăzeci de ani
distanță! Mă obișnuisem cu viața așa cum era, fără surprize mari, cu bucurii
previzibile și nenorociri aproape firești.
Căpătăm,
zi de zi, o altă perspectivă.
Istoria
ne pune în față, pentru a câta oară, oglinda în care ne putem evalua limitele,
neputințele. Dacă nu va fi apocalipsa de pe urmă și vom avea norocul să trecem
cu bine peste încercarea SARS COV2 mie, unul, mi se conturează două
certitudini.
Întâi că
nu va trece mult și oamenii vor uita grozăvia de azi. Poate că vor fi nevoiți
să uite unele deprinderi devenite naturale și vor asimila altele. Nu din prima,
nu comod, dar vor fi nevoiți s-o facă. Nu vor renunța ușor, vor lupta pentru a
recâștiga starea de confort anterioară dar, cu voie ori ba, vor accepta că
viața este, totuși, o cale într-un singur sens.
A doua
convingere personală este că virusul de
azi nu va fi ultimul. Nici nu vreau să-mi asum eu meritul acestei afirmații,
desigur că au tot spus-o mulți alți oameni deștepți cu mult înaintea mea. Sper că
de data asta acest adevăr să nu fie uitat, să fie însușit de atât de mulți
oameni încât să se nască o strategie
care să ofere oamenilor șansa supraviețuirii.
Sigur că istoria
omenirii pe planeta asta nu e o chestiune personală dar mi-ar plăcea să cred
într-o continuare ca atare. Poate altfel în cursivitatea ei, poate cu alte
valori pe care nici nu le imaginăm încă, dar să fie scrisă de oameni. Aș fi tare dezamăgit ca Pământul să fie,
într-un viitor oarecare, doar un obiect de istorie galactică, predată într-o universitate
de dincolo de Calea Lactee. Un obiect de studiu impersonal, un corp lipsit de
de indivizii unei specii frumoase și imbecile, grotească și genială, anostă și
surprinzătoare.
Ștefan,
Iulie
2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu