Nu știu
dacă este relevant și pentru alții dar
nu mă pot împiedica să raportez câte-o întâmplare ori alta la experiența
personală. Nu mă îndoiesc că nu sunt singurul. Aș paria că un psiholog ne-ar spune
că e în natura lucrurilor, e un mecanism care permite oricărui om normal să
rămână echilibrat.
Televizor
și abundența informațiilor.
Viața
zilelor noastre este legată zdravăn de nevoia de a afla. Vă rog să nu
echivalați enunțul cu nevoia de a ști. Dar, în fine, e o altă discuție.
Ieri un
post Tv binecunoscut deschide jurnalul de știri cu două monumente ale răului.
Prima, un
tată, adică un exemplar din specia umană înzestrat apriori cu sarcina
procreării și, implicit, cu premiza iubirii supreme pentru ființele la a căror
viață a contribuit, era suspectat că și-a ucis copilul de 8 ani. Știrea
asta, ca orice știre, era doar o înșiruire de vorbe a căror menire era să spună
că azi, undeva, s-a mai petrecut ceva destul de interesant cât să merite un
strop de atenție din partea ăluia care privește. Însă, puse un după alta,
vorbele astea trebuiau să se lege într-o întâmplare cu sens. Mi-am privit
nevasta și m-am închinat. „Ferească Dumnezeu!” am zis. O dată, de două ori, de
trei ori. Pentru că, de data asta, nu reușeam să leg vorbele într-o întâmplare
care să aibă noimă.
În vreme
ce îngăimam fără control desenam cruci din instinct, confuz, chinuindu-mă să
pricep. Dacă mă-ntrebați pe mine, actul uciderii în interiorul aceleiași specii
este fără sens. Cred cu convingere că în ADN-ul uman Creatorul ar fi trebuit să
prescrie unele restricții. Poate chiar prima lege a roboticii, la o adică.
„O
ființă umană nu are voie să pricinuiască vreun rău altei
ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i
se facă un rău”.
Dar,
cum bine se știe, nouă ni s-a dăruit liberul arbitru.
Azi,
a doua zi după momentul initial al știrii, s-a confirmat. Tatăl și-a ucis copilul.
Cu un cuțit. Un tată își ucide propriul copil. 8 ani, o icoană a inocenței.
Dacă
puteți, încercați să vizualizați momentul.
A doua
știre era despre un alt copil care a murit.
Mă rog,
nu chiar copil de-ar fi să judecăm după ani. Trecut de 20, altă poveste, alte
circumstanțe. Așa a vrut el, să moară. Din nou liberul arbitru. Despre dramele
iubirii neîmpărtășite ori neîmplinite, imposibile, știm cu toții povești
adevărate, auzite ori citite. De lângă noi ori din Verona.
Știrea asta
putea, la o adică, să nască un gând bun și compasiune. Aș fi putut să vărs o
lacrimă gândindu-mă la câtă suferință zăcea în sufletul său dacă a putut face o
asemenea alegere. Ultima alegere!
Numai că
știrea, în întregul ei, punea lumina altfel.
Tânărul a
ales să nu moară singur. A mai luat două suflete cu el, iată, un alt tată și un
alt fiu. A accelerat cât putea mașina pe
care o conducea și a intrat, deliberat, într-o altă mașină de pe celălalt sens.
„da’ de
ce n-a ales să intre într-un pom?! Ori într-un stâlp?!”, zic nevestei,
gândindu-mă că omul ăsta a trecut dincolo purtat într-un nor de gânduri rele și
blesteme.
Aseară am
simțit nevoia să scriu ceva. Să mă revolt, să fiu trist și furios. Să pun
etichete negre pe specia numită OM și să trag concluzii pesimiste. Sigur, nu spun că știrile de mai sus ar fi
suficiente ca să justifice generalizări. Dar e destul să mai vedem alte știri, să
aflăm alte întâmplări despre fel de fel de alte grozăvii fără înțeles în scara
noastră de repere firești.
Și mă-nfior.
Poate că
Domnul, înțelept așa cum se spune, ne-a pus nouă la-ndemână balanța dintre bine
și rău. Poate că e adevărat, lumea asta a noastră nu poate ființa altfel decât
într-un oarecare echilibru de măsuri, de-o parte câteva ocale de rău, de
cealaltă destulă lumină ca să stingă răul.
Mi-aduc
aminte un interviu, tot la televizor, firește, cu domnul Florin Piersic.
Într-un context asemănător al discuției, spunea dânsul o întâmplare dintr-o zi, de pe un drum către
casă și o împrejurare când a luat, „la ocazie”, o măicuță. Prilej numai bun să
mai treacă timpul la o vorbă. Inspirată decizie, de altfel. Măicuța s-a dovedit
a fi un spirit viu, adevărată comoară de bun simț.
„Apăi, domnule
Florin, povestește dl. Piersic că ar fi spus măicuța, s-a făcut lumea atâta de
rea, că mă mir că se mai face ziuă!”.
Ștefan,
Iulie
2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu