duminică, 29 ianuarie 2012

Tenis

Sportul e o chestiune de dominație. La drept vorbind, puține aspecte care  definesc viața  fiecăruia în societate sunt altfel. La slujbă, acasă, în grupul de amici, există întotdeauna  individul dominant. 
 

În cele din urmă, dacă acceptați ideea din preambul, sportul, oricare-ar fi el, este viața de zi cu zi sublimată. Este viața redusă la esența competiției, dezbrăcată de toate celelalte componente. Vor fi fiind destui apologeți ai sportului. Pentru că spiritul combativ există, într-o măsură mai mare ori mai mică, în orice individ. Ceea ce face din sport o componentă majoră, esențială și definitorie pentru mase mari de oameni. Pe măsură ce informația este mai ușor de împărtășit, de accesat, sportul devine un imens și, din păcate, eficient mijloc de manipulare, un instrument în slujba zeului Profit. Se creează asiduu modele, se promovează curente și se îngrașă conturi. Iubim sportul pentru că viermele competiției ne roade pe fiecare dintre noi.  Iubim sportul pentru că este, ar trebui să fie, oglinda unei fețe a omului. Una frumoasă, una menită să educe individul  să se autodepășească, să-și învingă adversarul dar și propriile limite. E incredibil cât potențial există în organismul omului în acest sens. Ne extaziem atunci când un nou record sportiv a fost doborât. Performanțele de acum cincizeci de ani par ridicole.
Tenisul era sportul eleganței extreme. Sportul Alb. Al domnilor eleganți din lumea bună, al doamnelor cochete și grațioase. Al purității, al atitudinii care te înalță.
Astăzi am văzut, în întregime, finala openului australian de tenis. Djokovici vs Nadal. Știu că mare parte din jocurile sportive au suferit modificări, de-a lungul timpului, în ce privește regulile de joc. Nici tenisul n-a făcut excepție, regula  Tie-break-ului fiind o noutate semnificativă. A rămas, pe lângă forma și dimensiunile terenului, pe lângă regula de bază de a retrimite mingea de partea cealaltă a fileului, ca un vestigiu al epocii romantice, modalitatea caraghioasă de punctaj. Astăzi, cum spuneam, am văzut întâlnirea numărului 1 cu numărul 2. Nu mă îndoiesc că vor fi fiind mulți domni și doamne încântați de calitatea tenisului practicat, de suspansul întâlnirii, de splendidul efort al celor doi. N-aș putea nega încărcătura dramatică. Și nici componenta fizică a meciului. Admit că au fost și schimburi de mingi ori lovituri care mi-au plăcut.
A fost o finală pe cinste. Care mi-a lăsat un gust amar.                                
Cei doi mi s-au părut două locomotive pornite una împotriva celelalte. Doi gladiatori despărțiți de o plasă, aruncându-și, încrâncenați, mingiuța aia unul altuia. Cu cât mai tare cu atât mai bine. Fiecare lovitură a fost însoțită de un răcnet. Poate că e un reflex al eliberării bruște a tensiunii fizice. Eu cred că, în aceeași măsură, este o presiune psihică pe care încearcă s-o pună pe adversar. Adversar, desigur. Partener de întrecere e o sintagmă desuetă. Ba chiar ridicolă, în zilele noastre, una total lipsită de conținut. Întâlnirea celor doi „grei” ai tenisului actual îmi întărește, odată în plus, convingerea că un joc de tenis de azi nu mai  este o întâlnire între doi gentlmeni. Dacă stau bine să mă gândesc, nici nu mai este un joc. Nu poți disocia plăcerea, componenta relaxantă, distractivă de acțiunea sportivă, fizică pe care o implică jocul, în general. Pe lângă aceasta, tenisul mai însemna distincție, clasă. Acum nici jucătoarele de tenis nu-mi mai inspiră asta. Sunt doar niște bărbați cu ceva mai puțină forță fizică. Aceeași încrâncenare, aceleași răcnete.
Spectacol?
Desigur. Dar nu tenis. A fost doar o expunere de forță, de voință dusă la extrem, de abilități specifice jocului puse NU în slujba bucuriei de a juca tenis ci a profitului. Ce bucurie?! Pe masă erau 2,2 milioane de dolari pentru învingător. Nemaivorbind de beneficii adiacente: puncte în ierarhia jucătorilor profesioniști (care, evident, aduc bani implicit), contracte grase pentru publicitate. Distincție? Clasă? Cât valorează astea?! Epoca celor care considerau că modul în care câștigi e cel puțin la fel de important ca victoria în sine a apus, din păcate. Ce citiți pe fața jucătorului care tocmai a câștigat un punct important, un game, un set? De ce oare bucuria capătă expresia urâtă a răutății pure? Răcnete, pumni strânși, priviri amenințătoare către adversar. Oare nu cumva strângerea de mână de la final e doar un balon de săpun fără nici o semnificație?!
Nu-mi amintesc numele lui. O să caut în enciclopedii și-o să-l găsesc. Un jucător german de tenis susținea un mach într-o importantă finală. Pe parcursul primelor game-uri și-a fracturat mâna. Problema victoriei nu intra îndiscuție dar tenisul, cum vă spuneam, avea și alte valențe. Era important cum câștigi și, în aceeași măsură, cum pierzi. A dus mach-ul până la sfârșit și, după ultima minge, a ținut să mulțumească publicului. Totodată i-a rugat să îl ierte pentru că, din cauza fracturii, nu a reușit să le ofere spectacolul pe care îl meritau.
Astăzi n-am reușit să mi-l scot din minte pe neamțul ăla în vreme ce Djokovici urla minute în șir la sfârșitul meciului, smulgându-și bluza de pe el.
Nu mă interesează cu câți kilometri la oră servea Ivanisevici. Nici cu câți decibeli își exprimă ura Murray sau Nadal. Mi-e ciudă că Federer, ultimul gentlemen, se stinge încet, încet. N-a mai rămas nimeni să dea distincție tenisului.

Ștefan,
29.01.2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu