miercuri, 28 august 2019

Domnul Tăriceanu între prea mult și excesiv

Domnul Tăriceanu a luat, într-un final, decizia corectă. La deal, din păcate pentru el, nu se mai poate.  Așa că își pune punga sub cur și-și dă drumul la vale.  
Am stat o vreme într-o cumpănă  cât e drept să-l evoc pe conu’ Iancu și cât e loc pentru o analiză fără zâmbete care, de m-ar duce mintea destul, și-ar găsi locul în cele de mai jos.
Am un anumit cerc de amici care l-ar aplauda pe conu Iancu.
O oarecare minoritate, însă,  m-ar bate la fund cu argumente serioase, cum ar fi ălea care zic că poți să râzi ca prostu’ la crâșma satului  de Farfuridi ori coana Mița cu condiția  să ai scăfârlia suficient de țapănă cât să suporte și oalele civice sparte drept în moalele proprii și, în plus, pe cheltuială persoană fizică.

Domnul Tăriceanu a stat o vreme în cumpănă ce-i de făcut.
Mă gândesc că, dacă s-a bălăcit atâta amar de vreme pe rândul din față, a avut argumente.
Amicii minoritari ar putea invoca inteligența nativă și circumstanțială a domnului Tăriceanu.
Partizanii conului Iancu m-ar umili cu un argument, paradoxal din partea lor, rațional: omu’ a fost ales, e o balanță în procesul ăsta, una în care un catindat pune oarece  valori pe un talger iar succesul lui derivă din greutatea ăluilalt talger, adică voturile ălora de la crâșmă. Ăia cărora nu le clar cu cine votează până când nu le deschide coana Joițica perspectiva.
Dl. Tăriceanu stă acuma pe un colț de masă politică. Undeva  în zona numită, în unele scenarii, „țara nimănui”. Nu e o zonă confortabilă, cel care-și face cort acolo nu și-l face că ar vrea ci că n-are încotro.
Conu’ Iancu, de-ar fi să-l întrebăm, ne-ar spune că săracu’ dom Tăriceanu a epuizat rezerva de scrisorele de amor de la becheri, peroane importante, către unele conițe cu ceva nuri atrăgători în politichia autohtonă. La o adică, așa s-ar explica lungul șir de tentative conjugale, fix consecințe de scrisori pierdute. Eh, bârfe colaterale!
Amicii serioși ne-ar atrage atenția că același domn Tăriceanu n-a reușit, de-a lungul vremii democratice românești, să ne servească decât supe fără gust și eschive politice. Unul dintre ei, amic deschis la minte, biolog, mi-a pus în față un desen relevant cu un parazit care tot suge dintr-o gazdă ori alta până când fie gazdele mor (parcă are sens!) fie parazitul suge mai mult decât ar fi gazda dispusă să-l hrănească.
Mi-ar fi fost drag să trag linie și să găsesc oarece prevalențe raționale. Unele care să ia fața celor din tabăra conului Iancu.
Nici o șansă.
Preferam să se vadă, fără nuanțe hazlii, că domnul Tăriceanu e doar un oportunist clasic. Un fel de balon de săpun care se sparge firesc atunci când nu-l mai ține învelișul. Biologul m-a dezarmat când mi-a relevat că săracul catindat Tăriceanu (țepuit) la prezidențiale nu e nici măcar original. Seamănă ca două picături de ce-oți vrea voi  cu alt sărac domn țepuit, Crin Antonescu. Amândoi  niște foste zglobii vietăți  rejectate de un sistem care nu-i mai vrea.
Privind de jur împrejur bag de seamă o sănătoasă voie bună.
Încă nu s-au aprins artifcii și nici nu s-au deschis șampaniile dar sunt semne că unele vietăți politice, fie presonaje fizice  fie organisme pluricelulare gen partid, gâfâie greu a final de drum. De-ar fi după bunul simț, să le spunem creștinește „odihniți-vă de-a pururi!”.
Plec pios capul  dar nu mi-e dat să mă reculeg pe deplin. Amicii hazlii îmi reamintesc cine deschidea parada care consfințea trimfătoarea alegere a distinsului Agamiță...

Ștefan,
28.08.2019

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu