Fierbințelile vacanței

Vacanța, de-ar fi să forțez o analogie, e perioada aia pe care o aștepți „ca mortu’ colacu’”.  

Am avut, preț de-o clipă, tentația să dezvolt ideea cu mortul și eventuala lui foame de colac, bine că mi-a trecut, revăd titlul și-mi dau seama că o luam razna.

Pentru vacanță te pregătești cam de când s-a terminat cea de dinainte. Adică te-ntorci acasă din cea actuală și, pe lângă tristețea finalului, îți optimizezi tonusul gândindu-te la cea de anul viitor. Musai să clădești un echilibru, știți bine.

La mine, toată treaba asta cu vacanța și stările de spirit e simplă. Spre un ezampl, în câteva zile se gată vacanța de anul ăsta. Număr câte zile mai am, încerc să trag de bucuria că nu s-a terminat încă dar nu pot să evit și oarece socoteli simple, știți voi, mult a fost, puțin a rămas.

Nu-i bai, mai e și la anul!

Despre vacanță și stări de spirit cred că se poate face un grafic.

Cam de prin februarie pe mine mă apucă și intru în pielea țugulanului. Caut.

La vremea aia cei dispuși să te găzduiască dau drumul la oferte „pe care nu le poți refuza”.

Nu că ar fi darnici ci pentru că, pe de o parte, nu le-ar strica ceva mărunței în cont și, pe de alta, încearcă să inducă țugulanului ideea că lasă de la ei. Mă rog, așa e jocul.

În grafic, februarie este începutul febrei așteptării. Ceea ce doctorii numesc „stare subfebrilă”. Țugulanul abia se încălzește, nu e critic încă. Prin martie, cel târziu aprilie, febra scade. Țugulanul a făcut alegerea, a plătit avansul și se răcorește. Nu vă spun ce chin a fost, câte săpături, unde e plasată gazda, cât de departe-i plaja, zona de risipit banii, muzeul și centrul vechi. Că nu te-apuci să faci rezervare până nu-ți limpezești opțiunile, nu?

Bun, urmează perioada amorfă.

Știi tot, ai vorbit cu gazda, nu-ți rămâne decât să uiți de vacanță câteva luni, ai niște treabă până atunci.

Cam cu vreo două săptămâni înainte de plecare încep să se estompeze preocupările care țin de robotă și începi să te-ncălzești. Pe la cină, când te aduni la masă cu consoarta, treci în revistă unele necesități pre-vacanță. Niște papuci, o unsoare d-aia care, zice lumea, te ferește de belele solare, ceva de roțăit pe drum, musai la mecanic cu mașina.

Hărți noi de pus pe ăla cu navigația.

Vârful fierbințelii e noaptea de dinainte.

Ai mașina plină, drumul nu e o corvoadă ci o promisiune. Ați plecat, în față zâmbete, în spate glume.

Țugulanul e setat, de ani buni, pe Grecia. Banal, după unii însă reconfortant și fix  pe gustul meu, adică exact opinia care contează.

Cam după Stara Zagora se îndesesc opririle. Familia ronțăie ceva, eu sorb o gură de cafea și mă răcoresc cu unele urări neaoșe în vreme ce iau la purecat GPS-ul. Setările telefonului se încăpățânează să nu se finalizeze pozitiv, pe orice potecuță le-aș aborda, la mână ori pe automat. Cum bine știe toată lumea, când ceva nu merge ai de ales între soluția domnului Murphy, ia un ciocan mai mare, ori descarci cea mai suculentă înjurătură din arsenal. N-a mers. Ca să știți, patru telefoane deștepte în mașină, dar nu atâta cât să deie de hac rețelelor bulgărești.

Cu chiu, cu vai, ajungem la Makaza. De-acolo lucrurile se schimbă suficient de mult cât să lepădăm bună parte din stres. Nu că la greci chestia asta cu conexiunile comunicative ar da pe afară ci, mai ales, că au drumuri și indicatoare cât să nu te rătăcești ca prostu’. Altminteri nici ei nu binevoiesc să-mi deie internet, că nu „vrea” mușchii lor!

Și de-aia nu uit, de fiecare dată când deschid subiectul cu vreunul de-al locului, să-i spun cât de deștepți suntem noi în materie de net, telefonie și, în general, comunicații.

Ei, și uite-așa, pe Egnatia Odos  reintrăm în febra așteptării, a promisiunilor. Partea cea mai caldă, mai plăcută, mai dorită a vacanței. Ne-egalată nici măcar de consumarea propriu-zisă a vacanței.

Într-o lume ideală, aș schimba raporturile.

O vacanță de o săptămână – două versus un an de trudă mi se pare o glumă proastă. Ba, ca să fiu mai clar, pe măsură ce număr cât a fost și cât a rămas, mă-ntreb la ce atâta agitație. Ce atâta așteptare?! Că, uite, acu’ ne răcorim încet-încet, nu ne mai prăjim la soare ci facem plajă sub umbrelă, că ce-i mult nu-i bun.

Și-așa, la umbra regretelor că ce-i bun nu-i destul, nevasta zâmbește cu înțeles și mă-ntreabă:

-          Știi ce-ar fi bun acum?

-          ?!

-          O vacanță!

Ștefan,

31.08.2019