luni, 23 aprilie 2012

Anomalia Breivik


Are un nume, ca orice om obișnuit. Anders Behring Breivik.
Dar nu este un om obișnuit. Este un individ cu principii puternice. Foarte puternice. De nezdruncinat. O piatră, un munte. Nu-i la îndemâna oricui să pregătească o bombă, s-o plaseze și s-o detoneze într-un loc unde omoară opt oameni. Și asta nu-i tot. Deplina demonstrație a caracterului său puternic vine după aceea: încă șaizeci și nouă de semeni se sting uciși de gloanțele trase de el. 

În general, suntem tentați să apreciem pozitiv caracterul unui om care își  respectă principiile. Uite, ne spunem, ăsta da om! Vertical, puternic, neîndoit de vânturi, influențe, alte opinii. Nu ca alții, cu principii din plastilină, frumos pliabile după interesul de moment. Nu, domnule, ăsta e om adevărat! Ei bine, aici e, neapărat, locul în care trebuie limpezit despre ce fel de principii vorbim. Despre modul în care un individ  valorizează, ierarhizează principiile. Fiindcă, lucru știut, suntem atât de diferiți... Și, atunci când măsura lucrurilor nu este scalabilă suntem nevoiți să facem loc  arbitrariului. Se potențează astfel convenția, părerea general acceptată. Capătă greutate dimensiunea grupului care agreează acea convenție. S-au născut anume mecanisme în acest sens din fireasca nevoie de a conviețui, de a armoniza universul individual cu universul tuturor.
Breivik pare om. Pare construit după același tipar care ne-a generat și pe noi, pe mine și pe tine. Pare că funcționează ca noi toți: e biped, mâini, picioare, toate cele la locul lor. Ca mine și ca tine. Respiră, se mișcă, vorbește, chiar zâmbește.
Zâmbește. Și plânge. L-am văzut eu la televizor! Ai putea crede că cel care a luat viața a 77 de semeni de-ai lui într-o acțiune înfiorătoare, abominabilă, nu poate fi încercat de emoții. Și, totuși, Breivik a plâns. Oh, nuu, n-a lăcrimat ascultând numele, lunga listă a celor care au căzut victime delirului său paranoic. Atunci zâmbea. Știți, l-am văzut când a intrat în sala unde urma să fie judecat. N-a tresărit, n-a plecat privirea, nu s-a arătat impresionat de durerea celor prezenți în aceeași încăpere, rude apropiate ale celor uciși. Nu. Breivik are principii puternice. El a plâns la vederea filmului care arăta celor prezenți crezul său înalt, suprem. La vederea zvasticii, a lui Hitler, a unor imagini  șocante, mustind de rău. Imagini care nouă ne provoacă groază, oroare. Lui nu.
Culme a emoției pure pentru el. Atunci când întreaga asistență se înfiora, oripilată de mesajul venit din tenebrele iadului, inima lui Breivik s-a înmuiat și lacrimi de emoție sinceră i-au umezit obrajii.
Pentru mine și pentru tine, pentru o covârșitoare majoritate, multi-culturalism înseamnă o latură frumoasă a umanității, un tablou care îmbogățește firea omului, simțirea lui. Îl înalță. Voi, cei împătimiți de călătorii, cuprinși de febra cunoașterii de noi modele culturale, o știți prea bine. Cu cât afli mai multe despre cât mai mulți oameni cu atât mai pregnant se relevă un adevăr simplu: lumea e minunată în diversitatea ei. Oamenii sunt minunați în diversitatea lor. Și mai înțelegem ceva: avem dreptul să fim diferiți. Avem dreptul să   ne îmbrăcăm diferit, să ne închinăm diferit. Dar nu numai atât. Avem dreptul să nu ne placă modul în care trăiește, mănâncă, se comportă un individ ori altul. Putem alege  să-l ignorăm. Sau să i-o spunem în față atunci când comportamentul său ne afectează. Putem face apel, când altfel nu se poate, la instrumente a căror menire este aceea de a corecta stările conflictuale, de a armoniza, cum spuneam, viața mea cu a celuilalt. Dar nu mă pot împăca cu ideea că ar putea  exista o instanță, umană ori divină, concretă ori imaginară, care să dea cuiva dreptul de a-i lua viața individului pe care nu-l place.  
Chiar, care anume principiu ar putea prevala dreptului la viață? Cât de bolnavă este mintea care  generează o ierarhie a valorilor în care viața unui semen vine după orice altceva?
Că există etnii pe care le caracterizează trăsături de comportament etichetate deseori ca antisociale e un adevăr. Atât de multă lume recunoaște că, de exemplu, nu-i agreează deloc pe țigani. Ori pe unguri. Ei și ce? Noi ceilalți, albi, români get-beget, nemți, englezi, norvegieni suntem cumva imaculați?
Breivik pare uman. Am fost tentat să spun că este unul din acele cazuri în care nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe. Că un astfel de individ nu poate fi om.
Mă tem că aș greși.
Știu, nici un fel de  reparație n-o să usuce lacrimile celor care-i plâng pe cei uciși.
Trebuie să ne împăcăm cu ideea că și el este om. Doar că se trage, bănuiesc eu, direct din Cain. Mai trebuie să acceptăm și dreptul lui de a gândi altfel decât toți ceilalți. Chiar dacă ar fi singurul om din lume care ar avea o părere unică despre ceva anume, nu-i putem nega acest drept. Putem, însă, respinge modul în care își exercită acest drept.   Avem dreptul, ba chiar datoria să-l izolăm și să-l lipsim de orice mijloc de manifestare socială.
Zilnic, drumul spre și de la serviciu mă poartă, de două ori, pe Șoseaua Fundeni. Poate că veți fi știind unde este. Ei bine, e acolo undeva, vizavi de supermaketul XXL o biserică creștină, habar n-am de ce cult aparține. Nici nu e important. Ce mi se pare semnificativ, ce m-a emoționat când am remarcat prima oară este faptul că doar un gard desparte acest lăcaș de cult creștin de  o altă casă a Domnului. Frecventată de alți oameni, asemănători nouă, care-l numesc pe Domnul lor Alah. Îmi place să cred că doi vecini, locatari ai aceluiași bloc, pleacă împreună de acasă, merg cu același autobuz, sporovăiesc despre ale lor și, odată ajunși aici, pe Șoseaua Fundeni, în dreptul celor două case, se despart și intră, fiecare, în casa unde se simte el mai bine. „Mergi acasă după aia, vecine? Vrei să te-aștept, eu nu stau mai mult de două ore?”
Și v-aș mai spune ceva.
Am primit multe mesaje de Paști. Unele frumos ticluite, cu vorbe meșteșugite, pline de sentimente calde și urări sincere. Toate, vă asigur, mi-au mers la suflet.
Unul dintre ele, însă, mi s-a părut că exprimă cel mai bine respectul, căldura și apropierea dintre două ființe omenești.

„Hristos a înviat!
Paște fericit cu sănătate și împliniri!
Hasan”

Desigur, e nerelevant faptul că eu îmi fac cruce iar el se închină lui Alah.

Ștefan,
19.04.2012

7 comentarii:

  1. Vocea-de-departe24 aprilie 2012 la 09:30

    Toleranţa reală e o floare atât de rară, încât e nevoie de un grăunte de brumă doar ca s-o distrugă. O văd aici, unde intoleranţa ţâşneşte ori de câte ori musulmanii ocupă abuziv trotuarul ca să pretindă noi lăcaşuri de cult de la statul (laic) francez (oare enoriaşii lor nu pot pune mână de la mână ?) fără să-i intereseze că lumea e silită să meargă pe carosabil, o văd şi în comportamentul creştinilor când angajatorul refuză un maghrebin, tunisian sau negru fiindcă e altfel colorat. Intoleranţa umană e o buruiană cu multe feţe, din păcate...

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună seara, dragă Voce! Sper că ești bine...
    Corect! O buruiană cu multe flori urât mirositoare, ca să continui ideea ta.
    Mă tem că, de fapt, pe omul de azi îl caracterizează mai degrabă intoleranța, dacă e să definim cam unde se plasează individul contemporan în raport cu semenii lui. Pe talerul celălalt, ca să realizez cât de cât echilibrul, e musai să pun un bagaj de educație, oarece rațiune dar și înțelegerea faptului că orice derapaj către extreme este neproductiv și nu face decât să alimenteze resentimente, ură, reacții care escaladează incompatibilitățile.
    Mai deunăzi, după cum bine-ți amintești, analizam tema propusă de tine, aceea a refuzului țiganilor să-și asume comandamentele unei vieți de cetățeni normali, cu drepturi și obligații, cu respect pentru avutul și confortul psihic al vecinului. Dar nici ție și nici mie nu ne-a trecut prin cap să punem bombe, să ne tragem cartușiera de-a curmezișul pieptului și, cu Kalașnicovul în brațe, să facem o vizită în Buzești. Asta, mă mîndresc eu, ne califică în categoria umanoizilor normali.

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu cred ca individul respectiv a incetat a mai fi om din momentul in care a inceput sa traga asupra semenilor sai, ucigandu-i fara mila. Chiar daca aparentele de-acum, din boxa acuzatilor, ti-ar putea sugera altceva. Ca urmare, el si-a pierdut dreptul de a mai fi tratat ca o fiinta umana, iar daca ma intrebi pe mine streangul ar fi cea mai simpla solutie a problemei. Ar scuti pe toata lumea de un efort inutil - pe el de a motiva o actiune care nu poate fi motivata, indiferent de circumstante (emigranti, terorism, Mein Kampf etc.), pe toti ceilalti de a-i mai asculta ineptiile in continuare, statul norvegian de niste cheltuieli enorme (proces, inchisoare etc.).
    Israelul asa a procedat cu criminalii de razboi nazisti si nimeni nu a condamnat statul evreu pentru asta. Ba am senzatia ca europenii au fost mai multumiti asa, nu a mai fost nevoie sa se murdareasca vreunul dintre ei pe maini (sau pe constiinta, cum vrei).
    RăspundeţiŞtergere

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Recunosc că e o bună parte din mine care n-ar fi deloc deranjată dacă mulțimea l-ar beli de piele și i-ar da sare, ori dacă l-ar fierbe la foc mic, ori dacă... nu știu, imaginează tu orice supliciu care, numai evocat fiind, să-ți dea fiori pe șiră.
      Dar știi ce m-ar bucura cu adevărat? Uite, îm imaginez un scenariu în care procurorul ar prezenta curții și criminalului de șapte ori câte șapte poze (ori filmulețe) cu viața celor șapte zeci și șapte. De când erau mici până în preziua sfârșitului. Un filmuleț cu aniversarea lor de un an ori cu prima lor zi de școală. O poză cu prietenii lor la o bere ori una de la absolvire. O poză cu mama, cu frățiorul mai mic. Cu iubita. Urmate, fiecare film / poză de un alt film / poză din viața proprie a ucigașului. Un film / poză cu conținut similar.
      Eu nu cred că Breivik s-a născut ucigaș. Eu cred că până într-un moment anume din viața lui a fost ca noi toți. Doar că lui i-a fost hărăzit un moment în care lumea în care trăia el a fost otrăvită de cineva ori ceva. Cu ură, cu multă ură.
      Îmi imaginez că există o șansă ca filmulețele să-i arate că nu sunt diferențe majore între cei pe care i-a ucis și el însuși. Mi-ar plăcea să aflu că la al șaptelea fimuleț Breivik plânge, golit de ură, cutremurat de adevărul monstruozității actelor sale. M-aș bucura să înțeleagă și să se căiască. Și de-asta am rețineri să merg până la capăt urând individul Breivik. Vezi, îmi e și mie greu să-l numesc om.
      Este om, Dane, chiar dacă noi închidem ochii și-i ținem strâns închiși ca să nu vedem adevărul. Este om pentru că în fiecare dintre noi zace și o doză mai mare ori mai mică de răutate. Este om și, din păcate, cei care gândesc precum Breivik nu sunt puțini. Multe canale de comunicare între oameni se închid doar datorită ideilor preconcepute, a prejudecăților, a sentimentelor false de superioritate a unora, de inferioritate a altora. Multe resentimente se nasc în virtutea unor idei sădite în minți fragile, ușor impresionabile, de indivizi și cercuri de indivizi interesați să întrețină o situație de fapt. Una conflictuală. Un foc bine întreținut cu ură, cu intoleranță și teorii rasiale. Și-atunci mă gândesc că poate-ar fi o idee bună să nu adaug și eu un vreasc pe focul ăsta. Mai bine să torn o cană de apă.
      Știu. Mi-a trecut și mie prin minte. Aș zice același lucru dacă...?
      Of, ferește-mă Doamne, că sunt doar om!!

      Ștergere
  5. Nu stiu de ce sa ne mai obosim sa discutam despre minoritati, de orice fel ar fi ele, doar, vorba aia, "nu suntem toti doctori", nu ?

    Parerea mea sincera, pot spune /convingerea mea/ este ca inteligenta este capabila sa rezolve problemele, in timp ce intelepciunea este capabila sa aleaga ce probleme trebuie rezolvate. Am sau nu dreptate ?

    Atunci de ce sa tratam despre aberatii, in loc sa le lasam sa se stinga singure, disparand in groapa istoriei si a uitarii ? Asemenea lucruri dispar de la natura, cum se si spune dealtfel.

    Si va mai dau un motiv pentru asta. Din cate tin eu minte, la scoala nu ne invatau chiulangiii sau repetentii, ci oameni care stiau materia scolara la perfectie. De ce oare ? Pentru ca, din bun simt, invatam din succese, nu din insuccese. Eu as prefera de mii de ori sa mi se spuna "fa asa", in loc de a auzi "nu fa asta". Traim intr-o epoca fara imaginatie, la care daca doar privim la televizor, si aflam ce aberatii au mai avut loc, nu invatam nimic despre viata. Chiar si poruncile biblice, cele zece, care par un "nu fa", tot un indemn de a face ceva sunt (fiindca nu au venit singure, pe o foaie de hartie, cazute din cer). Au venit alaturi de indemne de a practica virtutile, care sunt urmarea mai inalta a intelepciunii (intelepciunea e a sti ce sa faci, dar virtutea e taria de a si face ceea ce stii).

    Vezi, dragul meu, e o cale lunga de la inteligenta la virtute, si aceea nu trece prin anomalii. Intelepciunea o cautam uneori si o viata intreaga, deci de ce sa pierdem acest timp si-asa limitat, umbland prin balarii si analizandu-le ?

    Am auzit o vorba celebra ... greselile noastre, cine le va pricepe vreodata ?

    Si o si comentez .... si daca le va pricepe, la ce i-ar folosi ? ....

    [Eruditions]

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salutare, Anonimule!
      Politica pașilor mărunți este, dacă mă întrebi pe mine, modalitatea în care se pot aborda diverse subiecte, oricât de țepoase vor fi fiind ele, cu riscuri minime de a izbi de gard ideile personale. Așa încât o să mă învrednicesc să abordez comentariul tău cătinel, ca să nu ratez vreo „provocare”.
      Am pus ghilimelele ca să nu înțeleagă cineva că ar fi vreo urmă de agresivitate în ce ai binevoit să scrii aici și, consecutiv, în ce m-am străduit să răspund.
      Pe rând.
      Minoritățile există.
      Varianta comodă de comportament în ce privește modul în care majoritarii găsesc de cuviință să-i trateze pe cei mai puțini la număr care gândesc altfel decât ei ar fi să nu-i bage-n seamă. Total de acord, atâta timp cât funcționează binecunoscutul concept „drepturile tale încep acolo unde se termină drepturile mele”. Așa că dă-mi voie să cred că efortul de a discuta despre minorități și, în egală măsură, strădania de a înțelege problemele lor se justifică. Următorul pas, așa cum pledam mai sus, este acela de a armoniza interesul lor cu interesul meu (al nostru). Cum adică nu merită să discutăm despre Breivik, căderea Gemenilor ori nesfârșitele conflicte care degenerează în războaie?! Vrei să spui că, dacă ignorăm simptomele, boala trece de la sine?
      Mai apoi, ideea că singura modalitate viabilă de a acumula cunoștințe și experiență de viață (dascăli, școală) este doar aceea „din succese”, cum zici tu, minimizând (ba chiar ignorând, după cele ce spui) „pragul de sus” mi se pare forțată, ca să fiu blând și să nu spun de-a dreptul complet eronată. Parafrazând ceea ce susții, de bun simț înveți mai degrabă din greșeli decât din întâmplări pozitive (ori neutre).
      Cât despre inteligență, înțelepciune, greșeli și virtuți, cu riscul de a te supăra definitiv, modul în care generalizezi și conturezi concluzii mi se pare doar un joc al vorbelor. Mă tem că, legat de abilitatea cu care relaționezi noțiunea de inteligență cu aceea de virtute, trebuie să-mi recunosc limitele și să spun că nu văd legătura. În aceeași notă mi se pare și ideea că un individ accede la virtute (una dintre multele virtuți posibile vrei să spui) doar evitând, ignorând accidentele, anomaliile.

      Ștergere