miercuri, 18 aprilie 2012

Dreptul la viață

Încheiasem o zi al naibii de lungă. Cocoșabilă. Nici unul dintre cei care stăteam acum în jurul mesei, după ce ronțăisem cina, nu arăta din cale afară de proaspăt. Nu că am fi moțăit, să ne-nțelegem. Făcusem bine ce avusesem de făcut peste zi, mâncarea nu fusese deloc rea, vinul era bun, subiectul de discuție interesant.

Nu mai știu pe unde bântuise subiectul, ricoșând dintr-o idee în alta, cert e că într-un punct al discuției se nuanțau ceva opinii legate de cotracepție. Și avorturi. Mai știu că mă amuzam în sinea mea simțind cum nimeni nu se-ncumetă să adâncească subiectul. Părea un cartof fierbinte pe care toți îl leapădau la repezeală. Dreptul la viață, dreptul la decizie asupra propriului corp, cum e moral, dacă e legal... chestii nemăsurabile cu metrul, dacă mă-nețelegeți.
Și-atunci, printre jumătățile de idei care pluteau timide în jurul mesei, am smucit brațul într-un gest reflex. Deranjat de o musculiță de-aia care zumzăie seara, atrasă de lumină și de aburii de vin, am încercat s-o prind din zbor, srângându-mi pumnul. Nu mai știu dacă am prins-o. Probabil că da, pentru că Ioana, traducătoarea noastră, a avut o ușoară grimasă.
„E o viață, mi-a zis. De ce trebuie s-o curmi?!”
După ce am depășit șocul inițial al unei noi perspective, trebuie să recunosc că nu m-am simțit prea bine. Mi-a rămas un fel de zgură vinovată pe cuget.
Uite,  îmi ziceam după o vreme, relaxându-mă sub duș, chiar are dreptate. Musculița aia trăiește, se mișcă, zboară dintr-un loc în altul căutând hrană. Va fi având, pesemne, un loc al ei care se cheamă acasă. De ce n-ar fi un cap de familie, la o adică? Un „el”? Poate că acolo, acasă la el, chiar există o pereche care-l așteaptă pe vreo frunză să se-ntoarcă de pe unde-l poartă bâzâiala. Parc-o văd încruntată, cu aripile-n șold: „iar te-ai îmbătat, păcătosule! Te-oi fi adăpat din paharu-ăla căruia-i dădeai târcoale, mă mir că nu te-ai înecat!”
Ei, spune, omule uman, de ce n-ar fi așa? De ce n-ar exista o lume a lor, a muștelor, a vrăbiilor, a celorlalte ființe vii cărora le curmăm zilele senini, doar pentru că noi putem? Am întins brațul s-o ucid, fără să conștientizez ce fac, rob al unui reflex condiționat de modul nostru firesc de viață. E o muscă, omoar-o! Un țânțar? Nu sta pe gânduri, strivește-l! 
 
Ai luat-o razna, o să-mi spune-ți, ce naiba-ți veni să te-înduioșezi de mila țânțarilor?!  Ia reglează nițel mai rece apa aia de  la duș!
Hm, nu i-aș zice milă, cinstit să fiu. Doar un fior că s-ar putea ca Ioana să aibă dreptate. Orice ființă vie are dreptul la viață. Poate că, într-un univers paralel, un muscoi gras care stă la masă cu vreo patru dintr-ai lor, vă sorbi alene dintr-un daiquiri, se va scobi în dinți cu vârful unei aripi și  va găsi că e normal să-mi ia gâtul doar pentru că mișun pe lângă ei, deranjându-i cu bâzâitul meu.
Și uite-așa sintagma asta „dreptul la viață” s-a potențat altfel în conștiința mea, în noaptea aia, în vreme ce stropii de apă îmi biciuiau umerii.
O fi fost de la duș ori bâzdâgania aia chiar  băuse din paharul meu?

Ștefan,

04.04.2012

7 comentarii:

  1. Of, of, Stefan... s-o vad eu pe Ioana ta ce-ar spune de tantarii aia rai care-i bantuie tihna unui somn bun, intr-o de noapte de vara, piscand-o gingas pe dupa urechi? Oare nu ar adopta o tehnica similara cu a ta, exterminand intrusii fara sa deschida ochii? Sa-ti mai zic si de gandaceii cei rosii si draguti care ne "vizitau" camerele caminelor din Regie? (pe-aia ii uram de-a dreptul :)) Nu e cazul...
    Generos conceptul de "loc sub soare, pentru fiecare" (ganganie), nimic de zis. Dar aplicabil habitatelor ce nu se intersecteaza. Adica, daca eu nu intru in padure in musuroiul de furnici, scotocind prin el, atunci nici ele sa nu intre la mine in casa, da? :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi, ce să-ți zic, nene Dan! Parcă ai fi fost acolo, așa de bine ai punctat. După combinația oboseală plus busuioaca de la masă plus discuția despre vieți frânte, la care, ca un moț pe prăjitură, s-a suprapus atitudinea budistă a Ioanei, n-a fost prea greu ca imaginația mea s-o ia razna. Am fost nițel confuz o vreme, recunosc, dar, mai apoi, la duș, am reglat apa pe „mai recișor” ca să-mi revin și, la culcare, am pus aparatul ăla cu pastilă verzulie contra țânțarilor în priză. Până în dimineața următoare mi-a trecut orice umbră de compasiune. Nuș'cum mama naibii a rezistat un bezmetic de țânțar la tratamentul meu cu Cyclon B tânțăresc că nu m-a lăsat să dorm toată noaptea.
      Hehehe! Chestia e că acum tanti Ioana viețuiește prin Australia unde, din informațiile mele, habitaturile se calcă rău pe bătături.

      Ștergere
  2. Seara bună Ştefan, eu una am o frică instinctivă, aş putea spune bolnavă de tot ceea ce înseamnă gânganie. Dacă doamne fereşte văd un gândac, un păianjen, etc....fac urât rău de tot :); aşa că sunt de acord cu prietenul tău Dan, să nu îndrăznească să-mi invadeze habitatul că nu răspund de faptele mele, fac moarte de gânganie :).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună dimineața, Doris!
      Am reușit, cu mulți ani în urmă, să clintesc inerții solide și-am cărat-o pe Maia în Deltă pentru vreo 5-6 zile. Împreună cu alți prieteni, desigur. Cu cortul. A fost o ieșire unică, Maia declarând, apoi, o ură veșnică țânțarlor de-acolo (și întregului lor neam) și unor mutanți de tăuni care păreau modificați genetic, atât erau de mari. Îmi amintesc cum stăteam în prima seara pe lângă foc, destul de relaxați și ne uitam mirați unul la altul. Nici urmă de țânțari! Venisem pregătiți cu Autanuri și alte alifii. Ei și, când ne era nouă mai bine, a venit atacul. Agresiv, masiv, decisiv! Ca un nor. Întindeam mâna și strângeam pumnul, știi, gestul de care vorbeam mai sus. Omoram câte 4-5 odată.Ce AUTAN, ce unguenți, ce fum de balegă! Ne-au ciuruit! Păi, chiar așa, de ăștia să ai milă?!

      Ștergere
  3. Valeu, pai ce sa mai spunem de pui, purcei, vacute si alte vietuitoare cu care ne intersectam habitatul la nivel de stomacel? Sau chiar daca am deveni vegetarieni...si plantele sint vii...
    La urma urmei, sintem intr-un lant trofic... :)
    Cit despre tintari si muste... Nici o mila! In Regie ii vinam cu rigla pe pereti, altfel aveam noapte alba garantat.
    Aoleu Dane, ca imi amintisi de gindacii aia... Cum aprindeam noi lumina si abia dupa vreo citeva secunde bune mergeam la chiuveta... sa aiba timp prietenii sa dispara prin crapaturi...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ieri, la grătarul lui Sfântul Gigi, rudă apropiată și prieten bun, ne-am răsfățat cu mici, cârnați, coastă de porc, cotlet, pastramă de oaie, pui și aripioare de curcan. Pot să jur că nimeni n-a ținut vreun moment de reculegere și n-am observat nici o mutră tristă.

      Ștergere
  4. Da, Catalin, vad ca stii bine despre ce vorbesc... :)
    Eu insa, le mai veneam de hac la inceput de an c-un Dibutox, preparat in super/mega concentratie, si scapam de ei vreun semestru. Si vecinii imi multumeau pentru actiunea asta...:)

    RăspundețiȘtergere