...câteva zile, Ziua 4,

 1989 decembrie 20,

Spectacol azi.

Teatrul de Revistă Constantin Tănase, același spectacol de duminică. Înșirăm cablurile, cablăm microfoanele, monitoarele, repetiții. Undeva, pe după ora 7 seara, la vremea telejurnalului, se răspândește fulger vorba că e Ceaușescu la televizor, vorbește despre evenimentele de la Timișoara. Alergăm cu toții către cel mai apropiat televizor, eu mă opresc la pompieri, e lume ciopor acolo, pompierii, portarul, câteva femei de serviciu, câțiva de la Tănase, chiar și Arșinel. Ascultăm cu toții ca-n biserică glasul Domnului. „Agenturi, elemente, tulburări, dușmani ai revoluției socialiste și al poporului”. Chestii d-astea. Trebuie să ne fie clar tuturor că nu-s decât niște agitatori periculoși de care nu trebuie să avem milă. Cu toții înghițim în sec. De obicei, ne-am fi activat fiecare sistemul ăla care lăsa să treacă pe lângă noi minciunile lui, acel mecanism de apărare care ajuta să ne trăim viețile fără să ne detestăm prea mult. Și-atunci, cinste ție Maestre, s-a auzit, peste televizor, peste liniștea resemnată din încăpere, vocea inconfundabilă a lui Arșinel: „ da’ zecile de morți, da’ femeile și copii împușcați ca niște câini pe străzi sunt tot dușmani, bată-vă Dumnezeu să vă bată?!”

Spectacol, pe scenă artiștii își fac treaba, noi la fel. Spectatori din loc în loc. Merge totul bine, numa’ că nu reușim să scăpăm de senzația babei care se piaptănă.

Ziua 5, 1989 decembrie 21,

...câteva zile, Ziua 3,

 1989 decembrie 19,

Trebuie să schimb oglinda de la baie. Nu știu când va fi ziua, da’ mi-e din ce în ce mai clar că mâine-poimâine o să mă bărbieresc pe pipăite. Oglindă comunistă, într-o baie comunistă de apartament făcut pentru clasa muncitoare. Niciodată clară cristal, petele de pe dedesupt au tot câștigat teren pe nesimțite. Poate că n-ar strica și ceva becuri stânga-dreapta, ca în cabinele actorilor, chioru’ ăsta de deasupra oglinzii mă cam enervează.

... câteva zile, Ziua 2,

 1989 decembrie 18

Ies repede din bloc, nu mă atrage de loc o conversație matinală cu nea Gheorghiță, vecinul de la 6, electrician pe șantier și posesor al tuturor adevărurilor despre orice. Un „bună dimineața” convențional și doar o informație de o credibilitate rezonabilă: urlă Europa Libera și Vocea Americii despre evenimentele de la Timișoara. O fi, nu mă surprinde. Eu n-am ascultat deloc, aflu eu mai multe la muncă.

Decembrie ’89 – câteva zile

Preambul

Interesant câte semnificații scot capul din aceeași idee exprimată în mai multe moduri.

Ca să încep cu începutul, inițial mă chinuia gândul că-i musai să vă zic una-două ori mai multe despre cele  trecute prin noi, cei care eram atunci, în zilele și nopțile care ardeau, din preajma Crăciunului necreștinesc din ’89. Mă gândeam să încep evocând banala remarcă asupra scurgerii timpului. Ceva precum „privesc peste umăr (dreptul ori ălălalt) la cei 25 de ani scurși de la acel moment crucial...” ori „parcă a fost ieri, nici nu știu când au trecut...” ori „ce repede îmbătrânim...” ori altele.  Ideea era, ca să depășesc preambulul, că poți să pui pe masă o singură idee da’ s-o vopsești ba în roz, ba în verde. Ia gândește-te cât de diferit sună „25 de ani” față de „un sfert de secol”. Parcă-i vorba despre altceva, așa-i?!

Și de-aia voi încerca să stau departe de judecăți de valoare ori concluzii și să vă spun doar povești. Nu fabulații, doar întâmplări. Așa cum mi-au fost spuse și mie, atât de reale pe cât vor fi fost ele în mintea și relatările celui de la care le-am luat.

Decembrie – despre istorie

Într-o stare normală, de om normal, ăla care trăiește zilele normal, una după alta, fără dileme teoretice, fără, Doamne ferește, nopți bântuite de gânduri ba din dreapta, ba din stânga, într-o astfel de stare, zic,  gândul că un firicel de praf din  mersul istoriei are gravat pe el numele tău  nici nu există. Pentru că istoria e doar statistică și cifre. Nici vorbă de trăiri, nici vorbă de simțiri. Ca un fel de film fără de sfârșit din care doar viața în sine lipsește.