Preambul
Interesant câte
semnificații scot capul din
aceeași idee exprimată în mai multe moduri.
Ca să încep cu
începutul, inițial mă chinuia gândul că-i musai să vă zic una-două
ori mai multe despre cele trecute prin noi,
cei care eram atunci, în zilele și nopțile care ardeau, din preajma Crăciunului necreștinesc din ’89. Mă gândeam să încep evocând banala remarcă asupra
scurgerii timpului. Ceva precum „privesc peste umăr (dreptul ori ălălalt) la
cei 25 de ani scurși de la acel
moment crucial...” ori „parcă a fost ieri, nici nu știu când au trecut...” ori „ce repede îmbătrânim...” ori altele. Ideea era, ca să depășesc preambulul, că poți să pui pe masă o singură idee da’ s-o vopsești ba în roz, ba
în verde. Ia gândește-te cât de diferit sună „25 de ani” față de „un sfert de secol”. Parcă-i vorba despre
altceva, așa-i?!
Și de-aia voi
încerca să stau departe de judecăți de valoare ori concluzii și să vă spun doar povești. Nu fabulații, doar
întâmplări. Așa cum mi-au fost
spuse și mie, atât de reale pe cât vor fi fost ele în mintea și relatările celui de la
care le-am luat.
Ziua 1, 1989 decembrie 17
Nimic nou în faptul
noii zile. Trezit, baie cu cele obișnuite, bărbierit, duș. Nu mai știu sigur,
probabil m-am trezit nițel mai devreme.
Și-acum am să trec
pe modul prezent, e mai simplu să povestesc.
Azi avem spectacol
cu Stela, Arșinel și ai lor și-i musai să purecăm toate cele.
Verificat cabluri, ales microfoanele potrivite, să cablăm monitoarele de
control și să verificăm circuitele de pe
stagebox. Mixerele, amplifii. Boxele.
Repetiții, azi e rândul meu la pupitru, Radu
mă asistă, Bozo e la scenă, Dorel rezervă. Nu-i simplu spectacolul, scene diferite,
numere diferite, microfoane multe. Aproape că nu apuc să dau căștile jos de pe
urechi, tot simt nevoia să verific microfon cu microfon, nivelul,
corecțiile. Casc bine
ochii și urechile, nu
vreau s-o dau de gard. „Păzește-te, mai întâi, de microfonii!”, îmi zicea șeful Ake, când, la nici o lună după primul contact cu
lumea asta, mă lăsa singur în cabină cu un spectacol pe cap. Ușor precum „Ana are mere” dar, Dumnezeule
mare, era ditamai Sala pe capul meu și vreo două –trei mii de spectatori pe
scaune!
Azi merge bine
totul. Lumea aplaudă, muzica sună bine, aș avea motive să mă relaxez dac-aș reuși să scap de morcov.
Și-atunci intră
Mircea, Organizatorul.
„Floricele, tre’să
dăm un anunț pe sală”.
Întâi n-am auzit,
încă butonam pe mixer, cu căștile pe urechi, verificând un microfon ori
altul. Radu mă bate pe umăr și dau jos căștile.
„Trebuie să-l anunțăm pă unu’ să iasă din sală”, zice Radu. „I-o fi născut nevasta ori a murit
soacră-sa, oricum, e de bucurie”, se hlizește el mai departe.
„Bă, nu sunteți zdraveni?! Știți bine că nu se face așa ceva în mijlocul spectacolului!”
„Musai, zice
Mircea, e aprobare de sus”.
Aștept o pauză între numere, iau microfonul și fac anunțul: „Tovarășul Ixulescu este
rugat să ...” și parcă-l văd pe Ixulescu
mirat că că am reușit să-l dibuim și aici, poate umflându-se-n pene, iote,
nene, vreo 4000 de oameni au aflat că lui i se întâmplă un eveniment suficient
de important încât să-i dăm numele pe „stație”.
Nu trec 10 minute și intră iar Mircea pe ușa cabinei. Alt anunț, alt individ care
nu prinde finalul spectacolului. Apoi, după alte câteva minute, Ixuleanu.
P-ormă Ixulică.
N-a mai glumit
nimeni. Nu era greu să ne dăm seama ce meserie aveau oamenii ăștia care lăsau acasă indicii clare
despre locul în care pot fi găsiți dacă cineva, cu o treabă anume, trebuie
să-i găsească.
Și, pe la al
treilea sau al patrulea, Mircea o pune pe masă: „se pare că au intrat ungurii
peste noi la Timișoara!”
Ei, la o chestie
d-asta, dacă n-ai norocul să fii un individ rece precum ăla maroniu de lângă
gard în miezul iernii ori, la o adică, un cineva antrenat să primească noutăți despre ET
plimbându-se pe Lipscani, ai toate șansele să deraiezi de la un
mod de gândire normal. Nici unul dintre noi nu
ne-am întrebat de ce mama dracului n-au intrat
ungurii pe la Oradea, că era la doi pași!!
După firescul
moment de uluială, primul care a reacționat a fost Radu.
„Am căcat steagu’,
ne cheamă ăștia la armată!”
Spectacolul s-a
cam fâsâit, desigur.
Am strâns numai microfoanele. Restul au rămas pe poziții, miercuri urma să se joace același
spectacol. Fețe lungi și
priviri pierdute. Comentarii reținute,
ici-colo câte-o glumă crispată. Târziu, pe drumul spre casă, oameni în uniforme mișună prin oraș, îndreptându-se
către acel „acolo” unde le e locul într-o situație de
criză. Nu-i deloc a bună, fac repede o socoteală cam câți ani sunt de când m-am lăsat la vatră și-mi dau seama că, de-o fi să fie atât de rău precum în temerile cele mai negre, e posibil să caut iar valiză
de lemn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu