miercuri, 17 decembrie 2014

... câteva zile, Ziua 2,


Ies repede din bloc, nu mă atrage de loc o conversație matinală cu nea Gheorghiță, vecinul de la 6, electrician pe șantier și posesor al tuturor adevărurilor despre orice. Un bună dimineața convențional și doar o informație de o credibilitate rezonabilă: urlă Europa Libera și Vocea Americii despre evenimentele de la Timișoara. O fi, nu mă surprinde. Eu n-am ascultat deloc, aflu eu mai multe la muncă.
Metrou cu oameni mulți și tăcuți. Nu prea ai ce discuta cu necunoscuți. Cei mai mulți se leagănă în mersul trenului, ancorați de agățătoare și de barele metalice, privind preocupați pe geam. Pare să fie acolo, în goana nedeslușită a pereților tunelului, o neliniște acută care le așterne griji pe chip. Probabil că mi se pare, gândesc, probabil că oamenii ăștia nu au deloc azi, mai mult decât ieri, un plus de tristețe și de resemnare cenușie pe chip.  Poate că ei arată, ca și ieri, ca și în zilele, lunile și anii trecuți, aceeași mină obosită, aceeași imagine a neparticipării la viață, poate că doar îi văd eu azi altfel decât ieri, mai cocoșați de o grijă în plus.
În orice caz, la muncă fiecare „bună dimineața sună nițel altfel. Nu mai e deloc un reflex protocolar, poți simți o tușă groasă de mă bucur că te văd, dea Domnul să ne vedem sănătoși și-n zilele care vin!. Simțim cu toții că fiecare zi de-acum încolo n-o să mai semene cu cele din trecut.
Cafeaua lu’ Ake mă-mbată încă de pe hol. O să renunț azi la ceai, îmi dau seama că, atunci când te înfioară vâltorile primejdioase de după colț, pericolul dintr-un ness nu-i mai mare decât o bășină-n vânt. Au venit aproape toți, inclusiv cei care, tradițional, mai furau nopții câteva minute-n plus în cearșafuri, Bogdan și Viorica, fiecare în patu’ lui, să ne-nțelegem. Nu durează mult și discuțiile se cantonează pe subiectul momentului. La Timișoara e groasă rău. Ăștia de la posturile de radio interzise zic că nici vorbă de invazie ungurească. Cică, de fapt, ar fi ieșit lumea-n stradă sătulă de mizerie, de Ceușescu și de minciuni.
„ O să ascundă Secu’ vreo 3-4 mai zgomotoși, o să-i mai critice-n ședințe de partid pă alții mai colțoși și se potolesc, zice Bozo. Nici nu se uită la noi, tot sapă de vreo două zile într-o pocnitoare de televizor cu tuburi și nu-i dă de cap.
„Îhî, corect”, mormăie domnu Andrei, seniorul colectivului. Tovarăș de mulți ani cu Ake, amândoi ne tot spun povești de pe vremea când scriau primele pagini de istorie în Televiziunea Română. „Tot așa cum i-au potolit și la Brașov, acu doi ani, la fel ca-n Valea Jiului î77.
„Da’, însă acuma cică a fost măcel pe străzi în Timișoara, zice Radu. Zeci de morți, nici nu se știe câți răniți.
Clătinăm din cap care mai de care. Greu de digerat astfel de știri, greu de acceptat ca reflectând realitatea. Cum naiba să-și facă loc în mintea noastră cea amorțită, în convingerea cvasi-generală că regimul e atotputernic, că opoziția e lipsită de sens, că românul mormăie nemulțumit în barbă dar trage mai departe la jug în vreme ce aplaudă impersonal la 23 August scandând lozinci în care nu mai cred nici găinile, cum să ia de bună o știre care zice că, iată, e posibil ca o masă mare de oameni să genereze o mișcare dramatică. Un ceva cum n-a mai fost. Măcel!  Și, culmea, se aude că oamenii n-au renunțat, n-au fugit speriați ba chiar au ieșit din ce în ce mai mulți. Zeci de mii de oameni!! Nu poate fi adevărat!

Ziua 3, 1989 decembrie 19,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu