sâmbătă, 12 august 2017

Războiul lumilor

Ghișeul în sine e o armă. Parapet strategic creat ca să-mi clarifice poziția. Dânsa așezată pe scaun (firește, nu poate fi altfel) eu în picioare, musai ușor aplecat. Așa au tăiat ei fanta aia prin care se derulează confruntarea, mai jos, la nivelul dânsei. Noi trebuie să ne cocoșăm, la propriu dar mai ales simbolic.

E, desigur, o treabă de sociologi. Oameni cu mintea deschisă către ceilalți, atenți la cum se raportează individul la societate, cum se grupează fiecare dintre noi într-o colectivitate anume și cum ne condiționăm în raport cu nevoile proprii.
Pe la Discovery casc ochii captivat la indivizi care vânează wolverine. Doar ei și câinii lor ori, dacă nu câini, oarece înlocuitori moderni precum săniile alea cu motor. Albiți de nămeți și griji, luptându-se în fiecare zi cu cu ce le dă Domnul și cu nevoile imediate. Nimic comod în viața lor, poate doar beneficiul de a-și lepăda ghetele și șuba când intră-n casă, după o zi de alergat prin nămeți după vânat. Pare simplu acolo, aproape natural. Ca o etapă firească în lanțul temporal, omul versus natura. Există, așa, ca un condiment, amestecul lumii de azi în relația asta, un aviz al diavolului numit „STAT”. El, suveranul, atestă dreptul individului de a hălădui încoace sau încolo într-un perimetru dat. Vor mai fi fi fiind și oarece corsete care, în beneficiul colectivității, mai tamponează din pornirile egoiste ale individului, oricare ar putea fi ele în contextul dat,  însă, în general, pare că entitatea asta e o umbră destul de discretă în acel peisaj.
Ei, odată închis televizorul mă întorc în lumea mea. Aceea în care trăiesc zi de zi, în care natura, așa cum o definim de obicei, gâfâie neputincioasă printre blocuri, tramvaie și puhoi de oameni. În care echilibrul între libertăți și constrângeri e tare fragil. În care viața e cu atât mai complicată cu cât lumea ta personală e atât de restrânsă pe cât de largă e comunitatea de indivizi care te înconjoară permanent. Inevitabil, se creează comunități în interiorul comunităților. Grupuri și grupuscule. Conviețuiesc, firește. Ba chiar se armonizează firesc, ajustându-și necesitățile aproape natural, ca un puzzle în care cizmarii se completează firesc cu croitorii. În mare, mă duce gândul că suntem un ditamai organismul care respiră, muncește și crește. Spontan și benefic. O lume mare care creează mecanisme firești pentru a armoniza existența și funcționarea mai multor lumi mici.
Ar fi putut funcționa fericit scenariul ăsta. N-a fost să fie.
Cândva, ca o fatalitate, printre lumile astea și-a făcut loc un virus, o altă lume, de alt fel. Sulemenit și împopoțonat amăgitor cu alibiul binelui colectiv. O entitate care, zi de zi, se dovedește a fi antagonică în raport cu lumea noastră largă. Născut cândva dintr-o necesitate,  azi își trădează constant și din ce în ce mai agresiv, esența. El, Statul, e departe de a mai reprezenta binele colectiv. A devenit o lume, un instrument manevrat de un grupuscul care a abandonat de mult scopul inițial în favoarea binelui propriei lumi, aceea a grupului oportuniștilor.  Într-o comunitate de lumi egale în drepturi, ne-am trezit cu o lume care, iacă-tă, este, pe zi ce trece, mai egală decât celelalte. Poate vi se va părea că e o exagerare și, până când nu veți fi în situația să interacționați cu tentaculele lui, ați putea fi convinși că aveți dreptate. E destul, doară, să ai nevoie de o adeverință. De la el, Măria-sa Statul. Și te convingi.
Poate că, la urma urmei, e musai să fie așa. Edenul e o iluzie, tot ce numim creație nu poate funcționa decât pe principiul echilibrului. În fond, binele nu se poate defini dacă nu e în relație cu celălalt taler al balanței.
Și-a creat mecanisme de apărare. Statul adică. E un război, la urma urmei. EL împotriva noastră. EL ca o entitate dominantă, noi ca o lume care tinde să-și piardă reperele. Ei ca o lume aparte, mereu agresivă împotriva noastră și a bunului simț, noi ca o lume acumulând frustrări, rupți de ancore pe care le credeam imuabile.  
Firesc, Statul are nevoie din ce în ce mai acut, de instrumente care să-i consolideze poziția. Nu se sfiește să ignore interesul nostru, în fapt, dacă veți deschide bine ochii, veți vedea că majoritatea legilor ocolesc principiul natural, acela al binelui tuturor. În ce-l privește, este o constantă.
O altă constantă este, de fapt, un eficient mecanism de apărare. Noi suntem mereu aceiași, captivi în lumile noastre firești. EL se împrospătează periodic, vânzând iluzia schimbării, preocupat să arate că Statul de mâine, al lor, va fi, cu siguranță, Statul cel Bun. De ce îi credem? Păi nu-i credem, de fapt. Doar că ne-am săturat de ceilalți  și validăm același Stat, cu personaje ușor diferite dar cu aceleași apucături. Și războiul, evident, continuă.
Am zis virus. Mă tem că e mult mai mult de atât. Privesc de jur-împrejur și-mi dau seama că este, de fapt, cel mai mare organism social. Unul care și-a strecurat tentacule în toate colțurile existenței noastre.
Cum ne apărăm?
Cei mai mulți văzându-ne de treabă și sperând că războiul ne ocolește. Ne adăpostim sub umbrela proprie, sclavi ai unui ego din ce în ce mai viu. Suntem indivizi reuniți într-o lume anume dar ne doare din ce în ce mai puțin durerea vecinului de grup. Lipsă acută de viziune, nu reușim să vedem că mai mari sunt beneficiile personale generate din binele grupului. În fond, ți-o fi cămașa aproape dar, când vine iarna, paltonul de grup e mult mai călduros.
Într-o tranșee nouă, CASMB a dat-o de gard. A bălmăjit niște situații de contribuții individuale la sacul mare al îngrijirii sănătății noastre (sublimă dar care, cum se știe...) , le-a trimis la ANAF care, credincios menirii sale de tentaculă de Stat, latră vehement la mărunțeii onești și se gudură umil la mamuții evazioniști. Și m-au chemat la ordine. Acum enșpe ani, pe toamnă, aș fi evazionat Statul cu enșpe lei, să fac bine să-i dau. Somație, titlu executoriu. Evident, suma a crescut precum Făt-Frumos. Apropo, veți fi știind, datoriile Statului către individ nu se aliniază acelorași prevederi, de bună seamă.
Se adeverește necontenit că modul individual de gândire, al meu sau al tău, apelând la bunul simț, e complet eronat. Arunc un ochi pe internet, aflu cine e doamna aia care și-a pus semnătura pe hârtiile alea și-i trimit un mail. Agăț și dovada că am dreptate și o rog să închidă subiectul, e deja a doua oară când mă stresează cu chestiile astea și tare n-aș vrea să marșez la o aberație născută din incompetență și lipsă de comunicare între tentacule.
Neam! 
Mailul a rămas fără răspuns.
Cei din lumea mea, aia normală, îmi zic că n-am șanse, musai să merg la război că altminteri îmi iau banii haiducește de pe unde-i țin ba îmi mai și blochează conturile. Așa că n-am încotro, mă informez (Măria Ta, au năvălit turcii! Mulți or fi? Păi vreo două cete și-un agă) îmi pun cămașa roșie și purced.
De pe când deschideam eu conștient ochii spre lume mama s-a străduit, draga de ea, să-mi sădească stima de mine însumi. Mi-a fost ușor să cred că sunt și frumos și deștept. Ei bine, la ghișeul ANAF, ca la orice alt ghișeu de la capătul unor tentacule, dacă și  tu ai avut o mamă ca toate mamele, descoperi că ești cam idiot. Nu știi chestii elementare iar duduca de dincolo a obosit să le tot repete așa încât te faci vinovat de două ori. Întâi că nu știi, apoi că nu ai nici măcar bunăvoința să vrei să știi. E totul scris afară ori pe pereții dinăuntru ai tentaculei, mama ei de viață că așa a avut ea noroc, să interacționeze cu tot felul de indivizi proști și certăreți!!
Se știe, are dreptate fata. Pe pereți sunt toate informațiile pe care ar fi trebuit să le știi. Trebuia doar să vii cu vreo trei ore mai devreme ca să ai timp să citești cele 33 de hârtii de afară și celelalte 186 din interior.
După ce mă-nfurii grav pe biata mama, reașezat în parametrii modești ai intelectului propriu, iau calea celor vinovați. CASMB. Mergeți acolo să vă dea aia și ailaltă”. Și merg, că ce-mi rămâne de făcut?
Clădire fățoasă pe-afară, sticlă fumurie de sus până jos. Înăuntru aceeași atmosferă tentaculară, câteva organe de pază și protecție (mă rog, doar uniformele sugerează așa ceva, altminteri...) iar în planul ăla nevăzut aceeași presiune care te strivește.
E război, fără îndoială.
O linie de demarcație fizică separă lumea noastră de a lor. Vreo 10-12 ghișee de-o parte și, dincolo de un cordon roșu întins între câțiva stâlpișori, noi. E un robot acolo care scuipă bonuri de ordine, simbol al vremurilor noi. Alte vremuri! Altminteri, mă gândesc, ar fi fost vai de unghiile mele, zilele astea mă-ncalț cu sandalele din dotare! Am tras bonul N111. Sub număr scrie „mai sunt 58 de persoane înaintea dv.” Mă-ncumet să-ntreb pe cineva dacă speța mea e una care se încadrează în N111 ori, deie Domnu’, sunt cu totul special și o să se ocupe chiar acum cineva. Imediat mi se confirmă că mama era irațional de subiectivă.
N-are sens să fierb acolo cale de 58 de persoane așa că merg să-mi văd de ale mele și mă-ntorc după vreo două ore. Ai noștri se răriseră, într-adevăr. Ba mai mult, ei dovediseră mult mai mulți decât estimasem eu, deja răpuneau numărul 152.
Confruntarea.
Dincolo e dânsa, obosită serios după vreo sută șaizeci de mici bătălii.
Eu dincoace.
Ghișeul în sine e o armă. Parapet strategic creat ca să-mi clarifice poziția. Dânsa așezată pe scaun (firește, nu poate fi altfel) eu în picioare, musai ușor aplecat. Așa au tăiat ei fanta aia prin care se derulează confruntarea, mai jos, la nivelul dânsei. Noi trebuie să ne cocoșăm, la propriu dar mai ales simbolic.
După maxim 5 minute părăsesc  câmpul mai șifonat decât la început. Da, ei pot rezolva situația, numa’ că trebuie să merg de unde am venit. Adică de la ANAFul mamei lor care m-au trimis la ei nepregătit. Recunosc că m-a încercat o adiere de revoltă dar, ca orice individ crescut la școala-celor-lipsiți-de-șansă, m-am înecat în aceeași resemnare cenușie. Ei și ce! Am mai luat în cârcă încă o frustrare, în definitiv.
Să vă mai spun cum a fost după aia?
La ce bun?! Că doar nu vă așteptați la alt tip de scenariu.
Acum aștept. Repliat de pe front, conștient că am dreptate și îndărătnic convins că bunul simț mai înseamnă, totuși, ceva. Ei înarmați cu dreptatea lor, conferită de legi strâmbe care le permit să ne bage mâna-n buzunar și să ne anihileze conștiințele. Nu s-a terminat, mă așteaptă, știu bine, bătălii mai strașnice. Trag doar nădejde să nu fie nevoie să-mbrac nădragii maronii.

Ștefan,
11.08.2017 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu