sâmbătă, 16 februarie 2013

Șabloane


M-am gândit să vă spun povestea asta pornind de la un șablon. Acela al asocierii anilor ce trec cu alaiul de disarmonii mai mult ori mai puțin inevitabile.


Șablonul:  mă băieți, aflați că bătrânețea, acea neavenită stare fiziologică pe care n-am prea vrea da’ trebe să ne-o asumăm într-un final, bătrânețea, zic, aduce cu ea numa’ d’alea strâmbe. Ceva neplăceri prin oase,  niscai derapaje în funcționarea unor organe, un scalp din ce în ce mai golaș și bogăție de păr unde n-ai nevoie de el. Și de-ar fi numai asta! Nee! aflați, dragii moșului, că pe lângă dezagremente fizice te mai bântuie și fel de fel de metamorfoze nașpa în planul ălălalt, de spirit, vezi bine. Nici nu știi când te-ai procopsit cu tabieturi,  când din ce în ce mai des „pe vremea mea” și-o clătinare semnificativă din cap exprimă dezacordul tău cu morala vremii de azi, când îți e din ce în ce mai clar că lumea se duce de râpă și nu-ți mai place nimic nou. Și-ți clădești, cărămidă cu cărămidă, universul tău privat. Te-așezi confortabil în cele câteva certitudini personale, imuabile și lași două-trei punți către restul lumii.
Îmbătrânești. Te-ncorsetează tot mai des neputințele. Și renunți. Și iar renunți. Și-ncepi să ai o altă perspectivă asupra vieții. Ce-i bun, ce nu-i bun, ce-ți place, ce nu-ți place. Ce-ai vrea să ai și nu poți...
Și-uite-așa, pe nesimțite, nici nu știi când te-ai acrit.
...ce-ai vrea să ai și doar crezi că nu poți avea.
Șablon.
Cum vă mai spuneam, strada e spațiul în care revelațiile înfloresc la tot pasul, ochi să ai să le vezi.
Deunăzi mă așez cuminte la semafor. Primul în șir, într-a-ntâia, cu stângul apăsând ambreiajul, așteptând verdele. Și, culmea nesimțirii, o toyotă din alea mici se insinuează înaintea mea, furându-mi pole-position-ul. Păi, dacă șoferiți și voi, cu siguranță știți că chestia asta e un afront. Îmi zic că merită să-i zic vreo două da’ n-am cum, se face verde și gărgărița japoneză zburdă înaintea mea, croșetând de pe o bandă pe alta până la următorul semafor.
Știți, drumul meu spre serviciu e unul destul de lunguț, mult în afara Bucureștilor. Cale de vreo doi kilometri, între două sate, e o porțiune de drum drept, vecin cu o pădure, traversând un câmp. O poezie de drum, zona în care mă-mbăt dimineața cu răsăritul și mă liniștesc la-ntoarcere cu apusul. Așa încât o las moale, ca să mă bucur de viață. Ei și, de vreo câteva săptămâni, mă-ntâlnesc în unele dimineți cu o Dacie Logan. Pe același sens de mers,  mergând cătinel, cătinel. Întâi mi-am zis că-i unu’ care, ca și mine, adulmecă câmpul încărcându-se pozitiv. Apoi am văzut lămâia din geam și, firește, l-am depășit. Cătinel, da’ nici chiar așa! Dau semnal, depășesc și, ca orice om cu reflexe normale, întorc capul să-l văd pe șofer. Era o venerabilă doamnă intrată binișor, la o privire fugară, în al șaptelea deceniu de viață. Privea drept în față, temeinic ancorată de volan cu ambele mâini, în priza corectă.
... la următorul semafor am șansa să ajung paralel cu japoneza. Mă-ncrunt semnificativ și-ntorc capul către nesimțit.
Cum să vă descriu... surpriză e puțin spus. A fost un sentiment amestecat, de stupoare și încântare în aceeași măsură. De admirație și de respect, dacă puteți înțelege că așa ceva, în conjunctura dată, este posibil. Doamna de la volan mesteca oarece și cotrobăia pe scaunul din dreapta, destul de febril. Pare-se că a aștepta imobilă, cu ochii-n becuri, să se facă verde nu stătea în firea ei. Era un timp mort pe care, vezi bine, nu-și permitea să-l piardă. Musai să facă ceva. Doamna, ca să știți, părea că a lăsat în urmă mult peste șaizeci de primăveri.
Și-uite-așa mi-a căzut năduful într-o caldă și amuzată admirație.
Șablon.
Bătrâneța nu-i renunțare.
Bătrânețea e un concept, fals încărcat cu conotații negative. Doamna de pe câmp, mi-am zis, e precis învățătoarea din sat care locuiește la oraș. Loganul e mașina pe care și-a dorit-o dintotdeauna. A vrut să conducă propria mașină și n-a renunțat iar mulții ani care i-au cernit tâmplele și i-au slăbit vederea nu i-au diluat și pofta de viață.
... a plecat, cum altfel, tare grăbită de la semafor. Ronțăind  un biscuit și valsând abil de pe o bandă pe alta. Avea treabă, de bună seamă și n-avea vreme de tândălit pe drum.
De-aia zic, feriți-vă de șabloane!
Poate că așa e. Poate că doamnele chiar sunt în acea felie de viață care, zic filozofii-ăia mintoși, e vecină cu veșnicia. Poate că după prima curbă, fie ea pe câmp ori după următorul semafor, e poarta lor către dincolo.  Ei și ce? nu-i pentru toți la fel?

Amândouă, fac prinsoare, trăiesc fiecare zi făcându-și planuri. Și zâmbind măcar odată. Ce bătrânețe?! Prostii...


Ștefan,
16.02.2013

11 comentarii:

  1. Bubu, imi pare bine ca ai revenit. Batranetea, da, vine o data cu trecerea vremii, dar da-o'ncolo avem altele mai bune de facut.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salut, Laure!
      Corect, n-avem timp de prostii, sunt atâtea lucruri frumoase de făcut!
      Mulțam de întâmpinare!

      Ștergere
  2. Am cunoscut oameni bătrâni la 30 de ani şi alţii plini de viaţă la 70. Chestie de perspectivă. Şi mie îmi pare bine că ai revenit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună dimineața!
      Săr-mâna de vorbă bună!
      Știi, pe lângă patinoarul Flamaropol, în parcul sportiv 23 August (n-am mai fost acolo de mai bine 30 de ani), erau pe vremuri mai multe terenuri de tenis. Jucam cu câțiva amici de vreo două ori pe săptămână. Pe lângă noi, îți dai seama, mai juca multă altă lume. Toți oameni în vână, diverse categorii de vârstă. Când l-am văzut prima oară pe nenea ăla m-am frecat la ochi. Nu mai avea el sprinturi ca la 70 de ani, dar lovea corect mingea și o dădea-napoi peste fileu. Nici că puteai să ceri mai mult, omu' avea 82 de ani.

      Ștergere
  3. Bună dimineaţa , Bubuleanule !
    Că veni vorba de fileu , cu tenisul am cochetat şi eu în tinereţe dar ...m-am lăsat că nu prea am avut susţinere din partea consoartei . Ştii ...ea s-a lăsat înainte de a se apuca . Bunăvoinţă ar fi avut , dar rezistenţă nu prea . Îi plăcea în schimb patinajul . Mie...nu prea .Dar pe patinoar vedeam în fiecare zi un bătrânel simpatic , micuţ de statură dar suplu şi vioi în mişcări dar şi privire-i era una tânără şi iscoditoare ca la 20 de anişori . Vârsta e o stare de spirit,e o chestiune care ţine de zestrea genetică ,de educaţie , de mod de viaţă , depinde de prea mulţi factori . După mine important e să ai mintea ocupată mereu cu propriile planuri şi mai ales să nu renunţi la îndeplinirea viselor celor mai năstruşnice . Chiar dacă la prima vedere par de neatins .

    RăspundețiȘtergere
  4. 'mneața, Piticule!
    Păi pot să-ți dezvălui un secret: tenisul se poate juca și la simplu, nu-i neapărat nevoie să cuplezi nevasta la dublu mixt :-)
    Altminteri e clar pentru mine, avem cu toții vârsta pe care credem că o avem.

    RăspundețiȘtergere
  5. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  6. Uff, Ștefan.. te-a cuprins melancolia.
    Sunt sigur că e de la vremea asta mohorâtă. Nor, ploaie, frig, iar ploaie... Ia să dea un pic firul ierbii și balta să devină colorată și gălăgioasă din nou! Sunt convins că tonul post-urilor se va schimba semnificativ. Tonul, tonusul. Vei uita într-o clipită de șabloanele astea păcătoase.
    Știi, la serviciu am o mulțime de colegi al căror an de naștere se situează în deceniul 8 al secolului trecut (oau.. cum sună asta!), așa că, chiar dacă nu-ți vine prea ușor a crede, joc deja la ”veterani” la capitolul ăsta. Anul trecut, de ziua mea, la întrebarea ”cât?”, după ce le spuneam ”borna” la care am ajuns, îi tachinam ușor: atât, da' nu mă dau pe unul de 25 de ani!...

    RăspundețiȘtergere
  7. Heheheee!
    Știu bine ce spui.
    Jucam fotbal cu colegi care aveau cu ce puțin 20 de ani mai puțin ca mine. Și-i dovedeam, îți jur că nu mă laud.
    Mă rog, au trecut ceva ani de-atunci...

    RăspundețiȘtergere
  8. Seara buna Stefan .
    Mi-a fost dor de voi !De jumatate de ora incerc sa recuperez parola sa ma pot loga sa nu apar asa...ca orice ANONIM.E prea frumos ce ai scris aici sa apara comentat de cineva ...asa...anonim.
    Am revenit, satula de atata munca lipsita de rezultate si vorba ta , intesata pe dinauntru de sabloane ( adica heheeee batrana si obosita). Ce bine mi-a prins ce am citit mai sus! Care va sa zica o sa mai pot conduce si pe la vreo 70?Si poate o sa-mi cumpar si o palarie roz.De ce nu?
    Cam 70 ne trebuie oare sa nu ne mai pese de zambetele lor strambe la vederea palariei roz?
    Era gata gata sa ma ia valul si sa uit ce bine imi era in serile in care citeam postari de pe blogurile voastre.Ziceam ca nu mai am timp.
    Alt sablon!

    RăspundețiȘtergere
  9. Săr-mânaaaaa!
    Păi, cum să-ți zic, bine-ai revenit? Pare o urare de bun simț și, la drept vorbind chiar este. Numa' că eu știu bine de ce poposești așa rar pe la cășile astea ale noastre. Știu cum e să dai în brânci de treabă și să nu-ți mai ardă de lecturi pe bloguri. Și mai știu cum e să tot înoți împotriva apei...
    Negreșit pălărie roz!!
    Dacă stau bine să mă gândesc, cu toții ar trebui să arborăm câte una, mama ei de treabă! Ba aș zice că ar trebui s-o facem mai devreme, nu numai după ce-am stins 60 de lumânări.

    RăspundețiȘtergere