miercuri, 9 mai 2012

Dureroasa bucurie


M-am gândit că poate exista bucurie și într-un fior care doare. Că o aripă de duioșie îți poate gâdila sufletul chiar atunci când lacrima îți arde obrazul. 

Și iarăși mi-a trecut  prin minte că anul ăsta e unul tare zbârlit. Se tot succed veștile rele, mă tot împicioronghez ca să mai pot încasa un ghiont. Se confirmă ce tot zic eu resemnându-mă într-o filozofie de trei parale: ce să-i faci, asta e, viața-i grea dar trece!
O prietenă dragă m-a sunat zilele trecute. „Ce mai faci, măi Ștefan? Tare mi-e dor de zilele alea în care...” și-am retrăit câteva întâmplări, am revăzut câteva „filme” cu cei câțiva prieteni comuni cu care ne-am împărțit o parte din viață cu ceva vreme-n urmă. Ne-am înveselit amintindu-ne de petrecerile de Crăciun, ne-am întristat realizând că trecerea anilor a alterat unele caractere. „Musai să ne vedem zilele astea la o terasă, ce naiba, uite ce frumos e afară!”
„Nu-s prea în apele mele” îmi spune după vreo douăzeci de minute de evocări și povești din viețile noastre de azi. „A murit tata”. 

Tatăl prietenei mele era un personaj, credeți-mă. Cu bune și rele, ca orice muritor. Cu bucurii care-i luminau zilele și tristeți mai apăsătoare decât cerul de toamnă. Cu beții crunte și mahmureli vinovate. Senin la suflet ca o dimineață de mai când se sparge orizontul. Nevinovat  în crudul zilei, îmbogățit cu păcate în fapt de seară, când demonul îi rodea iarăși cugetul și aburii paharelor îi topeau creierii.  
L-au dat pământului în spătămâna Paștelui. „I-au fost iertate toate păcatele” îi spun. Râde amar, greu, gutural. Știu, nu crede în divinitate. Ea crede în oameni. Nu-i pasă de doctrine, nu dă doi bani pe popi și bunătatea creștină. Dar are un suflet mai cald decât flacăra lumânării celei mari de la Înviere. E mai creștină în apucături decât toată hoarda de babe habotnice și moși apucați care se calcă în picioare la sarmale sfințite înjurând și făcându-și, pioși, cruci mari. E știut, fiecare cruce spală o înjurătură.
Înnegurată că l-a pierdut, bucuroasă că el,  tata cel întreg și drag, a fost o parte atât de frumoasă din viața ei. E o durere molcomă acolo. Simt lacrimi neplânse în timbrul vocii, polpăie abia simțit dorul de tată. Cel de odinioară, nu cel pierdut în fundul sticlei. Și o încearcă o duioșie în colțul dorului, o trece-o adiere de bucurie în tristețea pierderii. O fi, poate, pentru că așa curg lucrurile în lumea pe care o știm. Trec zilele peste noi luând cu ele prospețimea firii și vigoarea tinereții. Și, vrem ori ba, ne lăsăm pătrunși de lucrarea firii: timpul schimbă lucrurile și oamenii.
De-aia zic, cel care a plecat, cel rătăcit la minte și-n cărări, nu era, de bună seamă, tatăl cel adevărat. Nu era cel pe care-l întâmpina în poartă scormonindu-i buzunarele. Nu era cel căruia-i spunea păsurile de proaspătă școlăriță și pe care-l făcea mândru cu notele ei. Nu era cel cald, blajin și-atât de bun încât îi lua durerea cu un sărut.
Oh, firește, nu era un străin cel care a plecat.
Dar tatăl cel adevărat a rămas, e tot acolo, în colțișorul ăla cu lacrimi de dor și de dureroasă bucurie.


Ștefan,                        
08.05.2012

6 comentarii:

  1. Da, aşa rămâne câte o rană în suflet, care uneori capătă o pojghiţă de cicatrice, dar ajunge s-o atingi cu o răsuflare şi redevine dureroasă... Aşa purtăm câte o rană din astea sau chiar două, mulţi dintre noi, mergem cu cocoaşele în spinare şi rănile în suflet ca nişte animale ciudate prin lumea asta ciudată...

    RăspundețiȘtergere
  2. Povara tuturor.
    Venim și trecem dincolo într-o ordine firească, întâi ei, cei care ne-au dat viață, apoi noi. Știm asta și dat este să ne împăcăm cu viața și după ce ei nu mai sunt.
    Povara cea grea pentru cel care rămâne este când se sare peste rând, Doamne ferește!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Mda!... lacrimă pe obraz, trimisă din adâncul sufletului meu!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred că fiecare dintre noi are datorii neplătite către cei pe care i-am iubit, Mirela. Pentru acele multe (ori puține, nu contează) momente în care puteam fi buni cu ei dar am ales altfel, pentru acele fapte care i-au necăjit, pentru vorbe negândite care i-au rănit, pentru că prea arareori le-am arătat cât îi iubim. Și dintr-odată ne-am pomenit singuri, surâzând la amintirea lor, nițel vinovați în cuget.
      Și-atunci e bine să ne mai plătim datoriile. Un gând pentru o datorie mare, un surâs pentru una medie și o lacrimă pentru cele mărunte.

      Ștergere
  4. Da, Bubule , ai perfecta dreptate . Cand se duc parintii , nu ni-i amintim pe cei intrati in suferinta de dinaintea trecerii pe tatamul celalalt ci pe cei de la care am ramas cu amintiri frumoase , cei cu sufletul cald si-o inima pusa pe tava mereu , pe cei duiosi si sensibili la durerile si asteptarile noastre . Este firesc sa fie asa , este normal ca si noi sa-i iertam pentru micile inconveniente pe care ni le-au pricinuit , sunt convins , fara de vointa lor !

    RăspundețiȘtergere
  5. Știi, se tot adună multe zile în urma mea și bag de seamă, cu fiecare zi care trece, că tare mai semăn cu tata.
    Am fost alaltăieri pe la el, tot acolo, unde se odihnește de vreo 15 ani. „Săru-mîna!” , i-am zis. „Ce mai faci?”
    Făcea bine, de-a dreapta Tatălui nostru și tare s-a bucurat că am trecut pe la el.

    RăspundețiȘtergere