vineri, 30 decembrie 2011

Mersul pe jos

Azi împlinesc exact o săptămână de când mă răsfăț într-o obositoare vacanță. Greu! Nu mi-a fost ușor să depășesc două zile grele, pline de presiuni culinare și eroice eforturi bahice.  Dar, slavă cerului, au trecut! După aia, mi-am zis că merit o minimă perioadă de refacere. Știți, habar n-aveam ce-i aia sistem neuro-vegetativ (nici acum nu știu, la drept vorbind) însă, după cele două zile grele, am experimentat (în următoarele două) exact starea care ilustrează conceptul: zero activitate neuro combinat cu maxim de vegetativ.  
 
Nu gândesc, nu muncesc! Repaos la pat. Zero excese, alimentație minimă. Apă ori ceai. Sunt destul de  ambițios, puteți să mă credeți. Mi-am luat un angajament, păi mă țin de el.
O zi a funcționat. Pe urmă...
Să vedem: alaltăieri nu se prea pune. A trebuit să ies la supermarchet după fructe, un pachet de unt și, dacă tot eram eu în picioare pe-acolo, am plătit cablul+internet și factura la electricitate. Că tot erau prin preajmă. Am rezistat impulsului de a porni mașina și am mers pe propriile picioare tot drumul de acasă până la supermarchet. „Lasă, îmi zice Maia, nu-s decât 500 de metri, mai mișcă-te și tu!” Eh, m-am mișcat chiar de două ori, pentru că am uitat să iau chitanța. E drept că acritura aia supărată pe lume de la ghișeul „electric” n-avea de unde să știe că mă grăbeam rău de tot, din motive personale și extrem de presante, da’ nu-mi imaginam, cugetând eu retrospectiv, c-ar fi fost atât de greu să strige după mine, mama ei! Știți voi, acel „Alo, domnu’, ați uitat ceva…!” care, în gura ei, ar fi sunat  leit ca un „Băi, boule, ia-ți și chitanța!”
Ieri, mi-am amintit că un angajament neonorat până la capăt riscă să-mi compromită statutul de individ hotărât. Așa încât am refuzat orice compromis. N-am părăsit patul decât pentru situațiile de urgență. Ceea ce înseamnă că activitatea mea motorie ca biped a inclus două drumuri până la baie și încă vreo trei până la bucătărie. Și-atât. Am  mai avut vreo două-trei  necesități (ceva gustări și un ceai) dar alea au venit la pat, ce naiba, uneori face bine să-mi amintesc că un bărbat  însurat are niscai părți pozitive.  
Azi, din motive pe care nu le înțeleg, am constatat, chiar de la prima oră, că s-au activat niște centri neuronali. Cu regret mi-am dat seama că starea voluntară de non-gândire a expirat. Cu modestie vă spun că am semnificative resurse pentru a practica starea de lâncezeală perfectă, aia în care orice gând se stinge când încă n-a prins formă iar efortul de a mă scărpina, de exemplu, rămâne în stadiul de tentativă. În sfârșit, recunosc că mă laud un pic. Adevărul e că, după nici două zile întregi, am constatat că starea de moluscă inertă, oricât de relaxantă pare la prima vedere, devine imposibil de suportat. Plus că îmi alterează niște parametri funcționali. Din păcate, unii pe care nu-i pot ignora. Și, dintr-odată, mi s-a făcut de-o plimbare lungă. Maia n-a rezonat. Nu-i bai, numa’ bine pot merge în ritmul meu.
Vă spun, prieteni, mersul pe jos poate fi o revelație.
Presupunând că n-o să vă deplasați privind vârful propriilor pantofi, veți avea ocazia să observați mulți indivizi asemănători nouă care trăiesc, trecând pe lângă noi, secvențe dintr-o viață  personală, paralelă cu universul vostru. Poate că-i veți privi în ochi, poate că doar le veți urmări siluetele ori veți auzi un fragment dintr-o convorbire cu un altul. Poate că veți încerca mai multe feluri de trăiri, reflexii ale trăirilor momentane din universurile tangente.
Ați putea înțelege că mersul pe jos nu-i doar o activitate mecanică. Cinetică și-atât. Poate că veți realiza că timpul trece. Imaginea din propria-ți oglindă de la baie nu-ți poate releva asta atât de acut cum s-a întâmplat întâlnindu-te cu vecinul din blocul alăturat. Cel cu care jucai fotbal în curtea școlii acum... iată, cincisprezece, douăzeci de ani!! Acum vecinul, victimă a unui accident vascular, abia își târșâie pașii, însoțit de nevastă. Durere... Timpul trece altfel pentru toți. Greu să văd în omul suferind pe cel care șuta atât de bine la poartă.
O mamă își plimbă copilul cel mic, o dulceață de fetiță de nici trei anișori, plină de personalitate. Nu-ncape îndoială că i s-a spus că e „fată mare de-acum” ceea  îi dă suficient temei să refuze mâna mamei. Poate merge nesusținută. Mă rog, acceptă compromisul să țină, amândouă, păpușa de câte-o mână. Mama primește mâna stângă  iar prințesa mâna dreaptă. Speranță... Timpul trece altfel. Mama de azi e fetița celor de la șase. Acum douăzeci de ani mă întâlneam cu ea și mama ei în drumul către grădiniță.
Traversez un parc. Smocuri uscate de iarbă. Doar pe lângă brăduții plantați ici-colo, destul de veștejiți și ei. Spun „doar pe lângă...” pentru că n-ar trebui să asociați noțiunea de „parc” cu pajiștea. În rest, suprafața solului este acoprită cu un covor modular dintr-o spumă sintetică, roșiatică. Pentru protecție. E doar un părculeț de joacă pentru copii, o să mi se explice. Mi-e dor de nisip și de castelele nepoatei mele.
Întind pasul. Nu mă grăbesc nicăieri, e o plimbare. Numai că în fața mea e un tânăr cu celularul înfipt în ureche. Crâmpeie de conversație umplu spațiul dintre noi. Limbaj articulat, lipsit de înjurături, onomatopee. Câte-o replică a tânărului ridică vălul de pe conținutul conversației. Dincolo e o ea care-ar putea să-l placă. El nu pare prea entuziast. Mulțumește pentru invitație dar a apucat să-și facă planuri, dacă știa mai demult... Indiferență. Timpul trece, alegeri sunt mereu la îndemână.
La stația de metrou observ două lucruri din registre diferite.
A apărut o ieșire nouă cu o singură bandă rulantă, sens unic, care doar evacuează călătorii. Alături o altă noutate: o cabină specifică și un lift pentru persoane cu handicap. Timpul trece... speranță întru  mai bine.
Celălalt lucru e șocant.
În zona unei guri de canalizare, știți voi, ciupercile alea de unde, uneori, mai ies aburi, o femeie fără căpătâi își amenajase locul de dormit. O plapumă, o pernă, câteva haine. Mai avea o sacoșă din care ieșea un colț de pâine și în ochi tristețe de câine bătut. Timpul...Deznădejde, durere, tristețe. Ce-o fi însemnând pentru ea sărbătoarea Nașterii Domnului?!
Traversez. Pe zebră, din sens opus, traversează el și ea. Ținându-se de mână. El se sprijină într-un baston, cu mâna stângă. În mâna dreaptă strânge, protector, stânga femeii pe care o iubește. Au, negreșit, binișor peste șaptezeci de ani. Timpul trece... și ce dacă? Poate aduce mereu o bucurie, dacă cel pe care-l iubești este aproape!
Într-o intersecție, lângă un semafor, se-nalță un catarg. Doișpe-cinșpe metri.  Falic, falnic, suport pentru cel mai reprezentativ simbol românesc: drapelul tricolor. În vârf, flutură o zdreanță decolorată, fără formă, fără conținut, fără demnitate. Victimă a timpului, a vremii și a indolenței.
Mersul pe jos nu-nseamnă, vă asigur, doar o succesiune de pași.
Poate fi, dacă nu pășești privind doar vârfurile pantofilor, o succesiune de trăiri. Poți fi trist sau zâmbitor, îndurerat sau optimist, nostalgic ori  plin de speranță.

Ștefan,
30.12.2011

4 comentarii:

  1. E bine că mai există oameni care ştiu să vadă. Care mai şi interpretează. Care încă... mai merg pe jos. O singură minusculă nedumerire am, un fel de hârciog urâcios nu-mi dă pace să nu întreb: da' gustările la pat ale Maiei când vin ? Nu doar din echitate, ci şi pentru a ajunge frumos şi mai ales afectuos în doi la admirata imagine a celor doi care "au, negreşit, binişor peste şaptezeci de ani". :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Mersul pe jos are multe avantaje . Unul este ca poti vedea ceea ce din viteza autoturismului , la volan , n-ai cum sa vezi , oricat ai fi de "panoramic " ...apoi , iti bucuri articulatiile si circulatia sangvina . Stiu eu cat sunt de fericit cand o iau la pas ! Apoi ar fi deliciul unor intalniri cu oameni pe care nu i-ai mai vazut demult . Ce bucurie e sa poti merge pe jos ! :) )))))) La multi ani , Fanele ! O dau anonima ca n-am incotro !
    Si semnez : Radu

    RăspundețiȘtergere
  3. De obicei vineri.
    De pe la 20,30 încolo, când fie „Dansez pentru tine” fie „Vocea (cea mai de-aproape, ce potrivire:-))României” îi captează atenția 110%. Fie un platouaș cu ceva fructe fie un fresh de portocale. În rest, recunosc smerit că eu sunt cel răsfățat.
    Voce dragă, pentru că, iată, mai sunt câteva ceasuri până când vom ciocni șampania și ne vom pupa cu entuziasm, convinși că anul care vine va fi mai bun decât toți cei care-au trecut, dă-mi voie să-ți urez ca toate așteptările tale să se-mplinească, să fiți, tu și cei dragi, sămătoși și să aveți o petrecere pe cinste diseară!
    La Mulți Ani!!

    RăspundețiȘtergere
  4. La Mulți Ani cu cele bune și sănătate multă pentru tine, Radule! Și pentru cei pe care-i iubești! Deie Domnul ca, atunci când vei face bilanțul la anul pe vremea asta, să-ți poți spune: a fost un an tare bun!
    Să petreceți bine!! hehehe!!

    RăspundețiȘtergere