duminică, 8 mai 2011

BULINA ROȘIE -Tata și Deveselu

Afară plouă, îmi propusesem să mă umflu de somn.  Numai că...
E o promisiune pe care mi-o fac, regulat, în zilele alea din săptămână care te epuizează, știi tu, momentele când îți propui să dormi ca ursu’ tot weekendu’. Rareori reușești, nu-i așa?  Intervin limitele de bun simț (cât poți dormi, la urma urmei?!) precum și gândurile din „depozitul personal” care te tot înțeapă și se cer afară. Nu te liniștești decât discutând cu cineva ori, vezi bine, punându-le pe hârtie. De-adevăratelea ori de-asta virtuală.

Azi am revăzut căteva mici filmulețe de familie.
Duminică ploioasă. Exact genul de vreme potrivită pentru a-ți umple, precum cămila, sacul cu odihne.
Trec  peste melancoliile personale gen „pușca și cureaua lată”. Copiii cresc, noi la fel (acumulăm ani pe buletin, adică...), părinții pleacă. Vremea trece.
I-am revăzut pe toți ai noștri. Petreceri de familie, mici sau mai importante. Aniversări, nunți, botezuri. Sigur, orice filmuleț de acest gen poartă amprenta celui care-l „produce”. Știți cum „devine cazul”: e unul în familie care-i tehnicianul, operatorul care filmează și, în consecință, toate personajele evenimentului trăiesc, pe film, doar prin prisma importanței pe care el le-o dă. Neexistând scenariu... Nici nu sunt personaje de film, la drept vorbind, Suntem noi, cei care trăim în viața reală. Copiii, în primul rând. Pe urmă noi și, pe lângă noi, zâmbind stânjeniți și alungând operatorul „ ce faci?! nu mă filma!”, părinții și bunicii noștri.
Tata nu e prea prezent.
Am privit puținele momente din filmulețe în care apare. Cu vreo două, trei excepții, stă  liniștit, zâmbind fericit lângă mama. Nu spune multe vorbe. Nici în viața de dincolo de film un era prea vorbăreț. El făcea.
Se trezea dis-de-dimineață făcând ceea ce un bărbat trebuia să facă într-o gospodărie. Apoi venea nenea Varga să-l ia la serviciu. Revenea acasă după ora 6-7 seara. Asta însemna că, în zilele de vară, îi rămâneau câteva ore bune să schimbe pompa de la puț, să repare ce trebuia reparat, să taie via din boltă ori să o ajute pe mama în grădină. Toate, pe vremea aia, înfloreau și arătau ca-n reclame. Vecinii de pe stradă își întindeau capul peste gard ca să admire curtea noastră.
O viață plină de efort continuu. N-a așteptat niciodată să i se dea ceva. Nici nu s-ar fi gândit vreodată că ar fi putut avea alt beneficiu decât cel al muncii sale de zi cu zi.
La Deveselu vin americanii.
E veselie în comună. Primarul și-a îmbrăcat straiele cele bune, a intrat la președinte și a ieșit vesel ca un cintezoi.
Presa a fost cu ochii pe eveniment.
În comună, locuitorii veseli învață să spună „bună ziua” în americană: „hello!”, „ madam e mesio, bono venito, ăsta...”
Certainly, americanii vin să le dea. Cei peste 20 de ani de „democrație” nu i-au dezvățat de păcătosul reflex al expectativei. Nu poți șterge din conștiința oamenilor născuți și crescuți „în vechiul regim” lipsa cronică de chef de muncă, temeinic fundamentată de comuniști.
 „Voi vă faceți că plătiți, noi ne facem că muncim!”  
„Ne mai dați ceva sau rămânem cu ce-am furat?”
Spre lauda lor, cei mai mulți dintre locuitorii cei veseli așteaptă ca americanii „să le dea” un loc de muncă. Ăștia care ne conduc destinele de peste 20 de ani dau și ei, e drept. Câte-o pungă roșie, portocalie ori mai știu eu ce culoare, din patru în patru ani, cu un kil de ulei, unul de zahăr și un tricou ori o pereche de papuci. Cam echivalentul pensiei de CAP-iști pe o lună. Deveseleanul, ca tot locuitorul satului românesc, primește punga cu amândouă mâinile.  
Fac un exercițiu de imaginație cu locuitori ai satului românesc care-i fugăresc, indignați de afront, pe cei care încearcă să le cumpere conștiința.
Poate la americanii ăștia o fi altfel, își zic. La o adică, o slujbă pe la bucătărie, la curățat cartofi, ori la spălat de chiloți și epoleți înstelați, răsplătită cu vreo 600 de euro pe lună ar fi raiul cel visat!
Cei mai veseli sunt ăia care au un teren de vânzare. Desigur, ar fi putut să-l muncească, dar nu merită. Primarul ne spune că știe el o persoană care are vreo 46 de hectare, numa’ bune de  americănizat.
Veselie mare în Deveselu!
ȘTIU că tata n-ar fi împărtășit veselia lor. Vara, mă gândesc eu, nu și-ar fi bătut capul cu considerații despre americani ori cine mai știe ce milostivi care vin pe la noi să ne dea. Avea prea multe de făcut. Poate  iarna, atunci când finii lui veneau pe la noi, să joace un șah, mâncând cele mai bune gogoși din lume, ronțăind nuci din pod și bând cel mai bun vin roșu, să mai schimbe o vorbă-două despre un asemenea subiect. „O prostie!”, ar fi spus. „Cum să-ți vinzi pământul?”
Pe mine mă bântuie o amintire cu niște locuitori ai Greciei ieșiți în stradă, protestând împotriva bazelor militare americănești de pe pământul lor.
Și mă tot încearcă frisonul  Teo Peter.
Mi-e dor de tata.

Ștefan,
08.05.2011

13 comentarii:

  1. Salut Bubu
    Vazui si eu emisiunea de pe Realitatea. Mai vazuram si pe acei locuitori nervosi si foarte suparati. Cum de de sunt facuti prosti la un post de televiziune, pe ecran era scris sa vada lumea “ Scutul Anti Prostie “ .
    Ba mai vazui pe unul din comuna “ aleasa”, unul mai rasarit,care luara micrfonul," ca io stiu mai bine ca voi, ce eu sunt prost? Cum adica, ne faceti pe noi prosti? "
    Alta Deveseleanca, coafata, vopsita la par, cu urme de culoare roscata pe la tampla, data cu ceva faina pe obraz, niste gled de reparatii pe la ochi, ca doar venira astia sa ne filmeze, era ofuscata toata. Cum de va permiteti sa ne faceti prosti? pe noi? Da ce noi suntem prosti? zise tot Deveseleanu.
    Mai vazuram la televizor, langa primarie, toate babele satului, se uitara si ele ca bezmeticile in stanga, in dreapta, ce se intampla cu ele. " Da, asa e, ce venirati aici sa ne faceti pe noi prosti? Da ce noi suntem prosti", incepura si muicile in cor.
    Si uite cum luara foc olteni
    Schimbai si eu postul la care ma uitai, nu d’alta da incepura sa joace alti olteni cu o minge.
    Sa ai Sanatate Bubule

    RăspundețiȘtergere
  2. Categoric că "cele 46" de hectare bune de americanizat (ce ceapist sună!) sunt de vânzare, deja fiind acontate de primarul din Deveselu. Abia aştept pleata bolda şi nurii şefei de la turism care va fi prezentă să-şi adjudece partea de aplauze ca şi cum scutul anti-rachetă ţine de politica portocalie. Singurele locuri de muncă, că tot pomenii de blondină, aduse odată cu scutul anti-rachetă vor fi cele acontate deja de profesionistele celei mai vechi meserii din lume. Din păcate!

    RăspundețiȘtergere
  3. Bubule dragule , sa traiesti !
    Nici n-apuci tu bine sa lasi tocul virtual jos , ca eu ma si apuc sa-ti fac o mica depesa . Pe masura ce trece vremea , ma uit si in gradina mea si constat ca din ce in mai des imi amintesc de tatal meu -ca si tine . Nici la noi nu s-a pomenit ca cineva sa se gandeasca vreodata ca ar putea sa obtina ceva fara sa munceasca . L-am vazut si eu pe "francofilul" din Deveselu care era putin piscat de zaibar si care era in stare sa-si puna casa la dispozitie acelor americani prea mult asteptati in urma cu mai bine de 60 de ani , pe vremea cand nu se stia ca zarurile fusesera aruncate intre marile puteri , iar soarta noastra era decisa .Saracia , lipsa de educatie , demolarea nesabuita a industriei fara a pune nimic in loc ,exodul fortei de munca , imbatranirea populatiei , lipsa de perspectiva , criza financiara mondiala , toate la un loc vor duce la un nou mandat pentru un kil de zahar in plus .La ce poti sa te astepti ? Avea dreptate Brucan . Multi , dar...
    http://www.youtube.com/watch?v=KNW-Wnab2fs

    RăspundețiȘtergere
  4. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  5. ca televiziunile nu vor sa arate decat fata urata sau hilara sau caraghioasa sau mai stiu eu cum a natiei asteia, nu cred ca mai e o surpriza pentru nimeni.
    ca noi, ceilalti, mai sus de genunchiul broastei decat deveselii, ii ironizam, in gand, la o bere sau in poiana lui iocan (chiar, pana la urma mihaita ala mic o avea si el lotul lui? am auzit ca tocmai ce implineste 90 de ani si inca nu l-am vazut cu mana pe coarnele plugului...), iarasi nu e e o mare surpriza, ba ne caracterizeaza, ideologic chiar
    ca in sfarsit, vin americanii, desi cei care ii asteptau s-au facut intre timp praf de creta, e o realitate, pe care eu unul nu o halesc decat ca pe linguritele cu untura de peste din copilarie...
    dar de ce a trebuit sa pui in antiteza deveselilor, asa cum au fost ei prezentati pe posturile tv, pe tatal tau, bubule, pentru mine este o mare necunoscuta. nu il cunosc, asa cum nu te cunosc nici pe tine, dar nu cred ca merita asta, cel putin sigur nu prin tine, fiul lui. poate ar fi fost mai nimerit un post DOAR despre dumnealui...iarta-mi indrazneala, bubule si mai iarta-ma ca nu am reusit sa pastrez cele scrise mai sus doar pentru mine. ganduri bune!

    RăspundețiȘtergere
  6. Laure, sănătate și ție!
    Să-ți spun drept, m-am ferit să pun etichete. Treaba televiziunilor dacă vor s-o facă. Și bat acum șaua ca să priceapă și George, așa... ca un ecou :)
    Am încercat doar să redau niște fapte așa cum le-am perceput eu. Apropo de ce se vede la televizor, te asigur că mulți oameni bine mobilați sub freză se blochează când le pui un microfon sub nas și-i fixezi cu un obiectiv de cameră.
    Mă rog, ca să fiu cinstit, nu părea să fie cazul...

    RăspundețiȘtergere
  7. Salutare, dragă Radule!
    Prima intenție de titlu a fost „Fenomenul Deveselu”. De ce fenomen?
    Pentru că îmi sunt vii în minte zecile de hectare de pârloagă, plânsul câmpului nelucrat.
    Pentru că mă doare tristețea satelor depopulate, a caselor pustii și părăginite. Ai enumerat tu niște cauze. Credința mea este că, în spatele acelor cauze se află alte cauze.
    De ce fenomen?
    Pentru că impresia mea este că nu sunt șanse să existe vreun sat în amărâta asta de țară în care „deveselenii” locului să nu considere chestia asta cu scutul și ammericanii o pleașcă providențială. Ce zici, aveam dreptate să-i zic „fenomen”? Și ce zici, o fi de bine ca oamenii să gândească așa?!

    RăspundețiȘtergere
  8. Vodă, măria ta, fii binevenit!
    Blonda zici?! Hai bre, că doar nu face și desface ea toate cele! Io zic că acuma are treabă multă pe litoral.
    Altminteri, despre fetele vesele, zic să nu fim haini, lasă să mănâncă și gura lor, că și ele-i oameni!

    RăspundețiȘtergere
  9. Seară bună, George!
    Televiziunile spun ce vor ele să spună sau ce li se spune să spună. Televiziunile pot face emisiuni deștepte, cu oameni deștepți spunând lucruri deștepte. Mă uitam ieri la Pleșu și Liiceanu. Sunt tot exponenți ai nației noastre. Știi, după ce îi văd pe ei, în fiecare duminică, stând la o șuetă despre multe lucruri... ba nu, nu lucruri, ci idei! „discutând idei”, mă simt oarecum mai deștept. Uneori am chiar o părere proprie despre ticăloși și lichele, despre dragoste ori mai știu eu ce altă idee care dansează pe masa aia de sticlă.Mai văd uneori personalități marcante ale nației pe la Eugenia Vodă ori chiar Cătălin Ștefănescu. Televiziunea e un produs care se vinde. Gata, știi ce vreau să spun.
    Ai extras din articolul meu ceea ce, în mintea mea, era neesențial. Ai îngroșat tușa caricaturală făcând abstracție de fondul problemei. Parte din expozeul meu de argumente se regăsește mai sus. Tu ce zici, am dreptate? Deveselu se poate încadra în proporțiile unui fenomen?
    Mi se tot relevă un adevăr pe care, cap de betonist, nu reușesc să-l asimilez: aceleași date pot fi interpretate diferit de doua persoane diferite.Mie, drept să-ți spun, mesajul pe care am încercat să-l transmit mi se pare destul de limpede. Dar, se vede treaba, e doar reflexul propriei gândiri oglindit în propriile rânduri.Ție ți se pare că tata n-are ce căuta în contextul fenomenului Deveselu.
    Mie mi se pare că tata (personaj emblemă, la drept vorbind) potențează ceea ce spuneam în răspunsul pentru Radu. Nici o bucățică din curtea noastră nu era năpădită de buruieni. Nici o brazdă din pământul nostru de la câmp, atâta timp cât a fost al nostru, nu a rămas vreodată nesemănată. Știi, traversez săptămânal câmpuri, hectare întregi de buruieni. Trec săptămânal prin satele acestei nații și, în afară de cei câțiva moșnegi care moțăie pe băncuța de la poartă, poți să vezi destui oameni în putere ronțăind una mică, la bufet, pe la nouă dimineața. Nu puțini, te asigur. Știi care este cel mai mare rău pe care comuniștii l-au făcut acestei nații?
    Au reușit să inoculeze greața de muncă. Să trezească în români LENEA. Și reflexul că cineva o să le dea, nu mor ei de foame. Nu ne mai făceam case, ne treceam pe listă la sindicat și ni se dădea. Nu se mai munceau câmpurile. Erau scoși elevii din școli la recoltat cartofi și militarii la cules porumbul.
    Sper să nu mă consideri lipsit de modestie pentru ceea ce o să-ți spun mai jos.
    O fac doar în speranța că vei înțelege de ce tata e în povestea asta, pus acolo de mine, fiul său.
    Nu mai țin minte cu ce echipă belgiană a jucat Dinamo în groapă prin anii 80. Ne-au tras-o-n barbă, mama lor de capitaliști!Am coborât de la tribuna zero (îmi făcusem abonament, mamă ce de relații am pus în mișcare!) împreună cu câțiva prieteni. Cătrăniți de nu se poate, poți să-ți imaginezi. În drumul nostru spre ieșire treceam pe lângă grupul fericit al suporterilor belgieni. Care au început să arunce către noi cu pachete de țigări. Nu era o consecință a bucuriei. Era o regie premeditată, a unor indivizi pricopsiți care veniseră pregătiți să-și manifeste generozitatea față de niște sărăntoci opresați. Deja, îți închipui, se creaseră câteva busculade, câteva puncte fierbinți. N-am putut înghiți o asemenea jignire. Am prins vreo două pachete și le-am aruncat înapoi către acei pre-becalieni aroganți, urlând cât puteam și îndemnându-i și pe ceilalți să facă la fel. Am fost extrem de fericit văzând că exemplul meu e preluat, unul câte unul, de majoritatea celor din jur. Nu toți, evident, dar suficienți cât să se creeze un curent, o manifestare a demnității.
    Ei bine, nu mă ascund. Am fost mândru de mine. Am povestit acasă, ai mei au fost mândri de mine. Eram fiul lor și eram așa cum mă crescuseră ei.
    Oh, să nu crezi că părerea ta m-a supărat. Nici pe departe. În virtutea dreptului inalienabil la o opinie și a modului în care ești structurat, poți intrepreta altfel ceea ce eu văd într-un anume fel. M-aș bucura să rămâi același George pe care l-am simțit eu, combativ și aprig în a-și apăra poziția.
    Gata.Cele bune, George.

    RăspundețiȘtergere
  10. nu intepretez, draga bubu. de fapt imi confirmi ca am oarecare dreptate. nu poti sa il compari pe tatal tau, om truditor si responsabil, cu personajele vazute la tv! pentru ca aceasta alaturare, chiar daca in antiteza, lucreaza in ambele sensuri. nu stiu daca reusesc sa ma fac inteles...

    RăspundețiȘtergere
  11. Pentru Masca de Oxigen: plecăciune! Nici cu mata nu mi-e rușine, am aruncat eu un ochi prin ograda de pe dincolo!

    RăspundețiȘtergere