Ci lasă-mă, iarnă!

Poate nu știți, încă mai e zăpadă pe câmpuri. Și nu s-au potolit de tot frisoanele iernii înăuntrul meu. 

La frizerie

În sat, nimeni nu trece pe lângă cineva fără să spună „bună ziua”. Cum altfel?  Ăsta e unul dintre învățurile de căpătâi care fundamentează cei șapte ani de-acasă. Doar Tinica mai umblă câteodată așaa, absentă, ca și cum ar umbla în somn. Mai trece uneori pe drum privindu-te-n ochi și alunecând pe lângă tine de parcă nu te-ar fi văzut. Lumea o știe și nu-i poartă pică, asta-i Tinica, altfel decât ăilalți, da-i fată bună și o frizeriță a-ntâia.

Neagră ca zăpada și cei șapte edili

Să nu vă mai aud preamărind frumusețile iernii.

Cocoș

Așa, în plan real, e orătania aia trufașă care nu lipsește din nici o gospodărie. În ălălalt plan, nici nu știu de ce i-a fost hărăzit să-și depășească efemerele limite biologice și să dea atâta greutate  unui simbol. 

DRAGOBETE 2012

Perechea

 

Alinul gândului ce doare și mierea potolind amarul,

Lumina care-alungă umbra și-așterne zâmbetul pe chip.

Un orizont scăldat în soare,

Un marinar căutând farul

Și  valul ce străbate marea să-și afle liniștea-n nisip.

 

Aud același pas alături, încă din vremuri de apoi,

Neliniștea se stinge-n palma ce răcorește jarul frunții.

Descântecul mă înconjoară,

Ne leagă strâns pe amândoi,

Precum câmpia se întinde și-mbrățișează tandru munții.

 

Vor fi fiind, în altă lume, mulțimi de pași stingheri pe drum,

Singurătăți bântuind timpul, amurguri veșnice și ploi.

Tristeți și elegii postume,

Speranțe prefăcute-n scrum,

O lume fără de săruturi, neîntregiri doi câte doi. 

Firesc, căușul palmei mele se rotunjește cu-a ta palmă,

Și-i legea firii ca tulpina să se-mplinească în petale.

Cerul adânc stropit cu stele,

Furtuni pierdute-n marea calmă,

Și eu, trecând din viață-n viață, topit în gândurile tale.

 Ștefan,

24.02.2012