Multă vreme am
crezut că viața ar fi mai frumoasă dacă n-ar trebui să suportăm agresiunea unor
zgomote. Am mai avut o pornire să fac o
analiză a echilibrului dintre confortul meu auditiv (și, ca urmare, psihic) și multitudinea de generatori
acustici care mă înconjoară. Conchideam, la vremea aia, că nu-i ușor să
trăiești asaltat de urletul motoarelor turate, de claxoane și sirene. De Guță
și lătratul câinilor. Când tocmai scapi de una, vine ailaltă. Ca să trăiești
cât de cât sănătos la cap îi musai să găsești un drum de fugă.
Paranteză: m-am
gândit ce frumoasă ar fi viața într-un
mediu fără zgomote agasante! Și mi-a fost dat să trăiesc o experiență egală cu
o revelație. Într-o cameră anecoică. Acolo am avut înțelegerea deplină a ceea
ce înseamnă „liniște apăsătoare” și, credeți-mă, nu mi-a plăcut. Totul seamănă
cu un mormânt. Mi-am dat seama că, de-ar fi să aleg după acest criteriu, aș
alege fără ezitare viața cu tot ce presupune, ignorând inconfortul decibelilor
în exces.
Gata paranteza.
