Personajul Ivanovici

 

Dacă voi vreți să-i spuneți „doamnă”, n-aveți decât. Dar devalorizați sensul conceptului. Și-i păcat! Strict vorbind,  „doamnă” definește un exemplar uman tip femelă inclusă în categoria celor care își găsesc, eventual oficial, perechea. Căsătorită, mai pe scurt.

În alt plan, acela care o definește cu adevărat, Doamna este acea femeie căreia trăsăturile morale și comportamentul decent îi aduc aprecieri pozitive și respect binemeritat.  

Ivanovici Diana este un exemplar uman, fiziologic vorbind, care viețuiește laolaltă cu alte exemplare umane  într-un mediu dat. Cum bine vedeți, raportându-ne  la cele două criterii de „domnie”, nici vorbă să se califice în sensul termenului.

 Bun, ca să fie clar.

 Paranteză: dreptul de a aplica judecăți de valoare unei persoane și de a le împărtăși public este firesc îngăduit atâta vreme cât persoana respectivă își asumă un rol public. Gata paranteza.

 Așadar, presupunând că m-ar întreba cineva dacă nu cumva exemplarul Ivanovici Diana nu mai e o persoană ci mai degrabă un personaj i-aș răspunde că „chiar așa, că bine zici!”. Îndrăznesc să spun că nici o scenă nu e mai propice acestui tip de evoluție (ori involuție, la o adică) decât cea politică iar raționamentul se poate aplica fără rezerve, într-o măsură mai mare ori mai mică, multor alte exemplare politice.

Însă toți ceilalți sunt hăt, departe în urmă. Ea performează la cu totul alt nivel.

Este greu să nu bagi de seamă potențialul malign al personajului. Ai zice că e chiar imposibil să nu vezi, să nu înțelegi nulitatea argumentelor susținute, tupeul cu care face afirmații vădit false ori virulența cu care siluiește un adevăr răsucindu-i forma. În plus, manifestările agresive sunt arma ei principală și nu dă doi bani pe veridicitatea celor afirmate. Este permanent împotriva curentului nu din convingere ci pentru că așa-i scenariul.

Nu are rost să vorbim despre bun simț, decență comportamentală. Mai departe, acceptând că omul politic, adică ceea ce se presupune că ar fi și ea, trăiește și lucrează doar în interesul masei largi de oameni pe care-o reprezintă, ai fi tentat să cauți un element, oricât de mic, al acestei preocupări. Greu să găsești vreo urmă cât de firavă a acestui rol în interpretarea ei.

 De fapt, personajul s-a cățărat pe câteva trăsături comune unui fragment de populație românească. Nu i-a fost greu să înțeleagă ce gândește un individ cu un nivel cultural submediocru, cu educație precară ori inexistentă de-a dreptul, cu apucături oarecum similare cu ale ei (agresivitate, manifestări la nivel de instinct), incapabil să accepte norme decente. Așa încât personajul redă impulsurile și comportamentul acestui grup de populație, performând pe altă scenă, la altă scară și, spre deosebire de  ei, având un scop: binele propriu. Nimic nou, în fond, scena politică e locul ideal, nu-i așa?

Hai să nu discutăm despre imaginea pe care o creează țării. Ivanovici Diana este un exemplar cu valențe ticăloase remarcabile. Semnificativ mai dezvoltate decât mare parte dintre membrii clasei noastre politice, croiți altminteri pe același calapod, care exploatează lipsa de discernământ a celor care votează. Crezul lor este „ar fi păcat să nu-i călărești dacă ei își pun singuri șaua”!

Putem vorbi despre reprezentativitate. Despre sentimentul marei mase a românilor, alții decât cei care au votat-o, despre greața cu care ne delimităm de personaj cu tot ce o definește. Subiectul a fost deja întors pe toate fețele, n-o să insist. Spun doar că da, pe mine nu mă reprezintă. Așa cum nu mă reprezintă majoritatea (scrisesem „cvasi-totalitatea” dar, deși sensul nu diferă prea mult, parcă „majoritatea” sună mai blând) acestei clase politice populată cu oportuniști, sinecuriști și cărora cu greu le pot găsi minime părți pozitive. În general indivizi pe care-i votez dintr-un sentiment de datorie civică, fără mari așteptări, de fiecare dată sperând că „ăștia” vor fi mai puțin ticăloși iar mie (nouă) o să-mi fie nițel mai puțin rău decât până atunci.

Ei și?! Ce dacă afirm că nu mă reprezintă?! Această delimitare e iluzorie. În fapt, suportăm consecințele firești ale relației dintre cel care călărește și cel călărit.

Hm!! Auzi, doamnă...

Ștefan,

20.07.2024