11 Noiembrie 2016 – Noaptea Sfântului Lewandoski

0-3

Zero liniuță trei

Nu-i numai  povestea neagră a unei seri triste. E și un moț  peste mușuroiul maroniu din Șerbănică Vasile numărul 12, fost Vasile Conta.

0-3. Nu mă interesează să pricep semnificația lui 3. Îl atribui, cu reverența de rigoare, Poloniei. Mă zgândăre să spun câteva vorbe despre 0 (zero). Pe care, cu durere și dezamăgire adâncă, îl echivalez cu ceea ce înseamnă echipa noastră națională din zilele noastre. Ba, pardon! Mai adevărat ar fi dacă întindem semnificația peste întregul fotbal românesc.

Și de-aia gândesc că moțul de aseară e numai unul dintr-un șir de dată oarecum recentă. Vor mai fi fost, în ultimii ani, alte câteva. Chiar acum mă ajunge din urmă un damf de eșec baltic de-acum vreo 8 ani, o noapte a fantomelor lituaniene care a bântuit fatal, de vreo 3 ori, o națională tricoloră (roșu-galben-albastru, ca să nu cădeți în vreo confuzie) ghidonată de un antrenor de treflă și nășită, din capul mesei, de Nașu’. Ah, să nu uit, la celălalt capăt stătea Don Corleone. Actualmente, de-ar fi să-i alint metaforic, două fantome, acolo și ei, bântuite de frustrări. Aproape că-i înțeleg. Păi simplu o fi să ți se tragă de sub nas frumusețe de ciolan din care ai tot ronțăit atâția amar de ani?! Ia să vedem: 14 ani primul și nu mai puțin de 17 alălalt. Plini de realizări, altminteri. Personale, se-nțelege, că despre mersul fotbalului românesc  păstorit de ei stau mărturie niște evenimente concrete. O competiție internă cenușie, cluburi care mor, centre de copii și juniori care, acolo pe unde mai sunt, nasc valori cât genunchiul broaștei (nu faceți greșeala să atribuiți federației sau ligii fenomenul Academia Hagi!), „perfomanțele”  echipelor de club în competițiile europene și, ca o consecință cât se poate de firească,  rezultatele de azi ale naționalei.

Pe urmă ia deschideți ochii mai larg, vă rog, ca să intre în poză și cei de la baza piramidei (mărturisesc că am fost tentat să folosesc iarăși „mușuroi” dar n-aș vrea să devalorizez conceptul prin repetiție obsesivă). Dacă suntem de acord că e cam greu să clădești un fotbal competitiv fără valori morale adevărate atunci n-ar strica să ne amintim niște pietre de temelie: numiții Nașu + Corleone, Nea Gigi, Niculae Astra, Bucșaru, frații Giovani și Victor, Butelie, Nea Jean, cu regret Gică Popescu, Mititelu, Pinalti, Iancu de Timișoara, Walter. Poate-or mai fi și alții, iertăciune pentru eventuale omisiuni. Dacă nu este evident, atunci vă spun eu că pe oamenii ăștia îi leagă cel puțin două lucruri majore, fotbalul și facultatea Jilava (absolvită sau pe cale să). Miroase urât, așa-i? Păi nu e nițel aberant să așteptăm ceva pozitiv născut dintr-un asemenea ghem de ațe negre?

PS 1: am încercat cu lămâie, apoi cu Emetiral, apoi cu amândouă. Mi-e tot mai greu să ascult lătratul necontenit al frustraților la adresa celor care i-au detronat. De fapt, nu e numai reacția celor rămași fără ciolan, bag mâna-n foc că au pus destul de-o parte câtă vreme s-au adăpat la țâța vacii. Lor le e teamă că cei noi or să reușească în demersul lor, relevând, odată-n plus, dimensiunea dezastrului pe care ei, foștii, l-au lăsat în urmă. Și de-aia suspectez că au un colț întunecat prin palatele lor unde arde în permanență o candelă și unde aduc ofrande cine știe cui pentru cât mai multe 0-3, doar-doar ăștia noi își vor rupe gâtul.

PS2: mai greață chiar îmi este de cei care-i tot țin în viață. Un oarecare gen de jurnaliști pentru care un raționament ca cel desenat mai sus e fie imposibil de asimilat fie, de-ar fi să-l înțeleagă, lipsit de importanță. Și aleg să-și demonstreze, pe lângă atașamentul pentru foști, dimensiunea valorii lor ca analiști și prezentatori ai fenomenului sportiv.

Ștefan 

12 nov.2016