vineri, 14 noiembrie 2014

De cu ziuă
Nu sunt un împătimit al cafelei. Îmi place,  nu-i vorbă, da’  mă-ncearcă oarecari ruperi de ritm cardiac dacă mă dedulcesc mai multe zile la rând, așa că păcătuiesc numai când dau cu nasul în răfățuri  relaxante. O pescuială, o văcănțucă  ici-colo.

Azi a fost să fie dimineață cu cafea. Era prea devreme să plec la robotă, m-a bătut o geană de gând să pornesc „râșnița (laptopul) ca să rezolv o treabă ori două. Lasă, mi-am zis, ziua-i lungă și-o să tot cheltui viață și neuroni muncind până-n seară. Ia, mai bine, să beau o cafea.
Și sorb o gură închizând ochii. Aș toarce de-aș fi pisică.
Din balcon lumea de-afară pare un mozaic cu de toate. Culori și existențe, tristeți și bucurii, mișcare. Forfotă. Totul se mișcă, timpul curge. Zeci de universuri personale se ciocnesc, se întrepătrund, interacționează. Se resping. Mai iau o gură. Alung disconfortul care se insinuează în trăirea mea matinală. Cei câțiva arbori din fața balconului meu plâng încă. Până mai ieri  frunzele lor mângâiau geamurile mele și ale vecinilor până pe la etajul 5. A venit un oarecine și i-a tuns. Visez că vă fi existând undeva o lume în care lacrimile arborilor uciși, ai coroanelor schilodite, bântuie somnul vinovaților.
La „Pâine”, în fața vitrinei, un cățel își așteaptă stăpâna.  Se tupilează, speriat, printre picioarele trecătorilor, nepierzând din ochi geamul vitrinei. Dincolo e stăpâna, singurul sprijin într-o lume pe care nu o înțelege.
Pe colț, țiganca deschide colivia cu flori. Chioșc de termopan, gazda culorilor aprinse și casa gândurilor bune. Îmi acord un minut de privit în catifeaua petalelor și simt cum mă cufund în lumea liniștii și a blândeții, lumea în care urâtul și gândul rău nu au loc.
La intersecție, el și ea se despart. Au apărut pe după bloc, ținându-se de mână. Un sărut și o privire adâncă în ochii celuilalt. Tineri precum zorii de ziuă, parcă regretând că urmează o zi întreagă în care nu se mai văd.
Am plecat.
În spatele blocului, zilnic, mă întâmpină cei doi vecini care-și plimbă cățeii. Cățelușa unuia mă latră în fiecare dimineață, celălalt se gudură și-mi sare-n față cerșind mângâierea zilnică. Ies din parcare ușurel, abia simțit, îngrijat că i-aș putea prinde sub roți. Vecinii pensionari, stăpânii care-i veghează, se țin la umbra nucului din colț, ziua-i încă crudă dar soarele arde fără milă. Dacă nu se-ndură ăl de sus să dea o ploaie iarăși o să ne topim de arșiță.
E cam târziu și mă strecor anevoie în trafic. Privind de sus, înțelegi că sănătatea unei societăți moderne e direct legată de fluxul neîntrerupt de mașini care umplu străzile orașului. Orașul trăiește. Oamenii se mișcă, rezolvă treburi, gândesc, vorbesc. Împărtășesc.
Coadă lungă la semaforul de la Universitate. O mamaie de la țară așterne un ziar pe trotuar, la colțul unei clădiri masive. În ditamai centrul orașului, în drumul boierilor. Câteva flori culese, cu siguranță, din grădinița din curte poposesc pe ziar. Ar putea fi premiza pâinii de azi dar nu e să fie. Din curtea de alături se ițește un jăndar, ăl de păzește intrarea în clădirea ministerului cutare. Nu e voie! Bănui că nu se obosește prea mult să-i și explice de ce nu-i permis să vândă trei flori la poarta pe care intră și ies ciocoii de azi.
Poposesc la semafor și văd cum tot trec lumile una pe lângă alta. Universuri paralele, lumi diverse încărcate de gânduri, fapte și speranțe. Sumedenie de gesturi, de priviri. Mustind de simțiri, de viață. Ici o mângâiere, colo un reproș. Un el molfăind o gumă, altul pufăind lacom dintr-o țigară. La taraba cu ziare, aplecându-se peste masă, un bărbos citește titlurile. Modestuț îmbrăcat, aer de intelectual niciodată avut.  Altminteri, lume multă. Oameni grăbiți să-și întâlnească soarta de dincolo de secunda următoare. Grăbiți către serviciu, către ea ori către el. Cei mai mulți, preocupați. Rareori cineva zâmbește, și mai rar cineva râde sănătos. Fiecare-n lumea lui. Rareori a noastră. Și o constatare tristă: în cele mai multe dintre lumi nu simți atingerea pozitivului. Multe, prea multe, terne și fără culoare. Cenușii. Universuri triste, posomorâte, obosite. Și mă gândesc că de la tristețe e doar un pas până la disperare. Că în prea multe lumi dospește indiferența. Neimplicarea și, nu arareori, agresivitatea intoleranței.
Mă gâdilă-n nări, de dincolo de geamul deschis, o adiere discretă de cafea. Pozitivă și bine instalată în partea mea de suflet optimistă.
Și de-aia valorizez zâmbetele de ici-colo. „Vă rog, mulțumesc, după dumneavoastră!
Mereu e o speranță.


Ștefan, august 2014 

4 comentarii:

  1. Salut Bubu, butonul de ' Imi place " este pe aici?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună dimineața. Laure!
      Este, tocmai l-ai acționat.

      Ștergere
  2. Ești plin de sensibilitate , prietene. Ai un stil tare plăcut și numai bun de pus la inimă, Fănele dragule ! Am știut eu ce prieteni să-mi aleg , deh . A face dintr-o trăire oarecum obișnuită , banală și repetată de enșpe ori pe an , un tablou suav și plin de culoare vie , nu este un lucru ușor. De fapt , pot să-ți spun ție , dar să nu spui la nimeni . Am învățat destul de târziu că viața e făcută din clipe. Și fiecare clipă contează extraordinar de mult. Și din oameni ...și din oameni care nu trebuie supărați prea mult. Și din fire de iarbă ce nu trebuie călcate în picioare încălțate ci pe desculțelea . Pe desculțelea ....și cu sufletul îndoit ...ca și cum ar vrea să-și ceară iertare ... Mereu , iertare ....

    RăspundețiȘtergere
  3. Ia să-i zici și soacră-mii, te rog! Te când mă chinui s-o conving!! :-)

    RăspundețiȘtergere